O farsă despre o trupă românească de teatru (cu un regizor jucat de
Mihai Călin), venită la New York pentru o şuşă şi apoi antrenată de un escroc (Alexandru Bindea) într-un turneu pe tot cuprinsul SUA,
America, venim! arată ca o dramatizare câtuşi de puţin profesionistă după o colecţie de păţanii mai mult sau mai puţin adevărate, care, povestite prin viu grai pe la mese de actori, făceau lumea să moară de râs. Aşa ceva nu are de ce să se întâmple şi în cinematografele unde rulează filmul, ai cărui realizatori, care chiar au filmat în America, au adus de-acolo, în loc de o farsă profi, doar un
travelogue sumar scenarizat. (Semnatarii scenariului sunt regizorul - debutant în lungmetraj - Răzvan Săvescu şi actriţa Oana Ioachim.)
O veche amantă (Ioachim) de-a liderului trupei (Călin), care e ceva pe la Ambasada României, e introdusă în scenă ca şi când prezenţa ei ar urma să aibă o pondere importantă în intrigă - altfel de ce scena romantică dintre ea şi Călin, cu aluzii la un avort din trecut şi la o a doua amantă, care-l aşteaptă pe el acasă? -, dar la scurt timp după aceea e trimisă (şi uitată) pe tuşă (după cum uitată e şi rivala ei din ţară, deci şi dilema personajului lui Călin). Tot personajul lui Călin anunţă pe la început că în pofida şuşelor e un regizor serios, care lucrează la un
Faust; or nici din informaţia asta nu se alege nimic. Scenariştii ignoră reguli de construcţie absolut elementare într-o comedie de tip Hollywood cum se vrea a lor, începând cu regula
planting-ului şi a
pay-off-ului, care spune că orice informaţie "plantată" pe parcursul filmului trebuie să "dea roade" până în final; cum de i-a lăsat producătorul
Tudor Giurgiu să intre în producţie pe teritoriu american cu un scenariu care în cel mai bun caz era acceptabil doar ca primă ciornă?
Doi actori, soţ şi soţie
(Ion Sapdaru şi
Tania Popa), din trupa condusă de personajul lui Călin, îşi aduc în turneu copilul, dar şi personajul acestuia e pierdut pe drum. Contactele actorilor cu publicul din diasporă (sensibil la cultura de masă pre-'89, de la
Roata morii se-nvîrteşte, ţac-ţac-ţac la
Rugă pentru părinţi) nu produc nici un pic de satiră, iar contactele lor cu localnicii se cam reduc la nişte
qui pro quo-uri inept construite pe seama unei excentrice bogătaşe numite Maya (Mira Furlan), care ba pare o criminală, ba pare să-i facă avansuri unuia dintre ei. Oricât de creativ ar fi un comediant ca Adrian Văncică în scoaterea maximumului ce se poate scoate dintr-o partitură, din partitura lui de aici nu e mai nimic de scos, şi cu oricâtă bunăvoinţă s-ar arunca un alt bun comediant,
Gheorghe Ifrim, în imitarea unui spermatozoid, mica lui improvizaţie e prea precar motivată dramaturgic.