Vă rog, fiți sinceri și recunoașteți: așa-i că n-ați auzit de premiul Jean Monnet pentru literatură europeană, decernat de consiliul general al departamenului Charente din Franța? În acest caz, sunteți cu toții niște inculți, deoarece, după cum aflăm din mapa de presă a filmului
Sunt o babă comunistă, e un premiu prestigios și nici nu ne dăm noi seama ce important e că Dan Lungu, autorul volumului cu același nume, a fost dublu nominalizat în 2008. Bine, trei ani mai târziu, omul a primit de la statul francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, dar parcă ce, se compară flecuștețul ăsta cu un premiu din partea departamentului Charente?!
Nu știu cum e cartea domnului Lungu, dar regizorul
Stere Gulea merită toate laudele: a făcut tot ce era omenește posibil cu materialul primit de la scenaristul Stere Gulea.
Cu cât au fost mai intens reproduse clișeele scrise, rostite sau gândite despre comunismul à la roumaine, cu atât sunt mai multe șanse ca ele să se regăsească în acest film. Ceaușescu a făcut blocuri – s-a bifat. Ceaușescu ne-a dat locuri de muncă stabile – s-a bifat și ăsta. Dar tot din cauza lui Ceaușescu am avut și cozi – îl tăiem și pe el de pe listă. Ele apar, rostite, cu subiect și predicat, când te aștepți mai puțin. Alice, fiica lui Emilia și Țucu, se întoarce în țară după o perioadă îndelungată petrecută în Canada și America. Despre ce poate ea să vorbească, la o primă masă mai protocolară în familie? Despre comunism, bineînțeles. Ce află ea atunci cu stupoare? Că mamei ei nu-i repugnă amintirea societății multilateral dezvoltate. Să cazi de pe scaun, nu alta! Printre meseni, doamna Stroiescu (
Valeria Seciu), care, în chip convenabil, e și croitoreasă, ca să aibă Emilia un motiv să îi calce pragul și să aibă o primă discuție cu ea, și profesoară, ca să poată Alice s-o cheme la masă și să tranșeze problema. Cum apare în cadru doamna Stroiescu, cea-pe-care-regimul-comunist-a-marginalizat-o, cum încep să se tânguie viorile. Același lucru e valabil pentru personajul interpretat de
Coca Bloos, o doamnă nevoiașă care locuiește într-o carcasă de Dacie și nutrește o pasiune pentru zburătoare. Nu e nici
Singur acasă VI, nici
Mary Poppins II, stați liniștiți la locurile voastre! Alice revine în țară cu Alan, logodnicul ei american. Puteam scăpa de momentul în care oaspetele e omenit cu lichide tradiționale degrabă schimbătoare de alcoolemie? Nu, nu puteam. Sigur că românul și americanul ajung destul de repede să vorbească aceeași limbă și sigur că toate sunt puse cu mâna, așa cum erau pe vremuri și coregrafiile la „Cântarea României”.
Fanii
Anei Ularu au toate motivele să fie îngrijorați: în debutul filmului, actrița zâmbește! Poate n-o să mă credeți, dar vă jur că pare să fie în apele ei, nimic n-o deranjează, ba chiar mai și glumește! Ce om în toate mințile s-ar fi putut aștepta la așa ceva? Spre final, sala întreagă răsuflă ușurată, căci Ana redevine cea pe care o știam dintotdeauna. Așa am cunoscut-o, așa o iubim: botoasă. Lucrurile au reintrat în făgașul lor normal. Dar oare pentru cât timp?
Prin raport cu cele mai de succes filme românești lansate în ultimii ani,
Sunt o babă comunistă iese din peisaj ca un copac fără frunze în mijlocul sezonului estival. De ce? Simplu, nici la genericul final, nici înaintea lui, nu are un șlagăr comunist cu care să-l asociem și care să dea bine și în trailer. Domnului Gulea îi recomand ca, pe viitor, să aleagă cu încredere orice melodie dorește dânsul din frumosul repertoriu al trubadurului Vasile Șeicaru, o mină de aur încă neexploatată, după știința mea, de cinematografia autohtonă. Pentru acest film a cărui acțiune se petrece în Călărași, există oare ceva mai nimerit decât un hit precum „Aruncarea în valuri”?
Istoria o scriu învingătorii, era de părere Winston Churchill, ceea ce, tradus în limbaj cinematografic, înseamnă un singur lucru: comuniștii sunt proști. Cum se vede această realitate cel mai limpede? Păi, în primul rând, comuniștii vorbesc și scriu greșit românește. Rar vezi prin filme pancarte scrise cât de cât corect. Cuvântul de ordine? Niciun predicat acordat cu subiectul lui! Toleranță zero pentru fraze văduvite de cacofonii! Altfel cum să înțeleagă publicul spectator? În
Sunt o babă comunistă, bunăoară, avem un ștergar agățat de perete cu o lozincă de pe alte vremuri (
Hărnicia și curățenia, sunt oglinda femeii, ceva de genul ăsta), în timp ce, în viu grai, dezacordul dintre subiect și predicat e la fel de prezent cum erau creveții în galantarele alimentarelor comuniste în anii ‘80. Deci dacă ați înțeles, repetați după mine: cum sunt comuniștii? PROȘTI!
În Călărașiul postdecembrist al lui Stere Gulea, e perfect normal ca, la despărțire, știind că ești la ananghie, părinții pensionari să-ți vâre în buzunar un plic cu 15.000 de euro ca și cum ar fi un pachet cu covrigi de Boromir și-o apă la jumate, să nu-ți fie foame și sete în tren. Protestezi un pic, cum că nu trebuia, dar iei totuși banii, fără să te gândești că cel mai probabil provin din vânzarea unui rinichi: zici
Săru’mâna și gata. Lucrurile, țin să vă informez, nu stau deloc așa în orașul Galați.
