Filmul lui
Adrian Sitaru, primul său lungmetraj ca şi
Elevatorul (2008) lui George Dorobanţu şi de ce nu şi
Boogie (2008) al lui
Radu Muntean conduc minimalismul noului val către o mutaţie, către o ruptură de nivel care anunţă probabil o apropiată despărţire. În primul rând cele trei slăbesc ancorajul în social, cu o inevitabilă reflecţie asupra societăţii în ansamblul ei sau îl trec într-un plan secund, în care contează mai puţin radiografia lumii în care plutesc personajele. George Dorobanţu evadează mai ales cu episodul final într-o posibilă poveste de dragoste colorată macabru-absurdist fără nicio morală şi fără niciun sens, Radu Muntean relativizează întâlnirea dintre trei prieteni şi povestea de familie întorcând o privire nostalgică spre trecut fără mânie sau incisivitate analitică, abţinându-se de a transforma povestea într-un posibil studiu de caz şi conferindu-i o aparentă lejeritate care a lăsat uneori chiar falsa impresie de superficialitate, iar Sitaru evadează în fantastic, un fantastic tulbure, ambiguu, neconvenţional, obţinut prin derivarea subtilă a unei situaţii de viaţă. Începtul filmului cu filmările cu camera în mână îţi creează iluzia că te afli de fapt la un film al lui
Cristi Puiu, gen
Marfa şi banii (2001), -
Ioana Flora a jucat şi acolo - un efect care în literatură poartă numele de pastişă. Un cuplu, Mihai (
Adrian Titieni) şi Mihaela (Ioana Flora), până şi numele denotă o anume indiferenţă împinsă spre sublinierea convenţiei, iese cu maşina la un picnic. Aici accentul cade pe verbul de mişcare, pentru că o bună parte din film se centrează asupra ieşirii din Bucureşti, de la întortocheatele alei dintre blocuri, la traficul exasperant pe şoselele capitalei cu cenuşiul care neutralizează orice chef de viaţă, cu şoseaua de centură pe marginea cărora defilează câteva dame de consumaţie, cu drumul de ţară şi apoi un drum şi mai răpănos, drum forestier pe marginea unei păduri. În tot acest timp, conversaţia dintre cei doi scoate la iveală frustrări, multă nervozitate, o atmosferă încărcată şi povestea lui Mihai, profesor de matematică, proaspăt demisionat pentru că nu a cceptat presiunile directoarei şcolii de a trece clasa câţiva corigenţi. Toate aceste detalii fac un prim profil moral personajelor. Povestea cuplului aflat în criză nu scapă de clişeele minimaliste, limbajul frust, un realism aproape fotografic în care rama este asigurată de un cotidian cenuşiu, lipsit de perspectivă, urâţit, cu atmosfera de carlingă din road movie-ul neconvenţional al lui Cristi Puiu,
Marfa şi banii. Însă odată familiarizat cu şicanele şi frustrările cuplului care lasă impresia de déjŕ vu, lucrurile se schimbă când aflăm că protagoniştii care se comportă exact ca nişte soţi sastisiţi, sunt de fapt amanţi, Mihaela fiind căsătorită. Deja, regizorul a dezechilibrat perspectiva şi deodată plictiseala cu iz conjugal a amanţilor apare într-un alt registru de sensibilitate. Mihai face presiuni ca Mihaela să-i spună soţului adevărul despre relaţia ei extraconjugală, şi deşi nicio o clipă în film faptul nu este menţionat, putem deduce că mărturisirea ar conduce la un divorţ. Oricum, faptul explică altfel fluctuaţiile de tensiune dintre cei doi, fapt care va fi supralicitat constant mai ales după ce din neatenţie, episodul este voit confuz, Mihaela loveşte cu maşina o prostituată apărută de nu se ştie unde la marginea pădurii. După o altercaţie unde crescendo-ul nervos este speculat abil de regizor, cei doi, la somaţiile isterice ale Mihaelei, se decid să-şi abandoneze în pădure victima, moment în care, din nou suspans, ea îşi revine la viaţă. Din acest punct lucrurile iau o turnură bizară, derutantă, aproape neverosimilă alimentată de angoasa şi sentimentul de culpabilitate a celor doi amanţi pe care-l speculează cu mare abilitate acest terţ feminin. Recomandându-se drept Ana (
Maria Dinulescu) - un individ bizar, şoferul de camion Ionuţ o numeşte însă Violeta, ceea ce aruncă în incertitudine identitatea ei -, iniţiază un joc de seducţie elaborat sub aparenta frivolitate inofensivă, un joc în care instinctul o conduce infailibil către vulnerabilităţile cuplului aflat în derivă, supus unei puternice presiuni psihice. Rafinamentul lui Adrian Sitaru constă în felul în care conduce acest confuzionism nevrotic, acest război psihologic, iar camera serveşte rupturilor repetate de nivel, descărcărilor de tensiune alternate cu momentele de respiro. Sitaru trece de la grosplanuri la baleiajul unor cadre aparent neutre, spre exemplu, oglinda apei atunci când tensiunea s-a acumulat, aşa cum realizează decupaje rapide, sincopate, nervoase, filmate cu camera în mână. Ana angajează pe rând discuţii cu fiecare dintre cei doi amanţi, iar plusul de informaţie îl utilizează eficient pentru a afla mai mult, lansând provocări pentru a-şi lăsa apoi partenerul de dialog în offsaid, speculându-i frustrările, determinându-l să intre tot mai adânc pe teritoriul minat, friabil al intimităţii. Dacă ar fi să-i găsesc un echivalent în proză genului acesta de scenariu m-aş îndrepta către povestirile lui Mircea Eliade, precum Şarpele sau către povestirile lui Groşan, mai ales, Trenul de noapte, deşi Eliade mi se pare termenul cel mai apropiat. Aceasta pentru că intervenţia bizară a acestui personaj feminin, Ana/Violeta, în mod voit vulnerabil, minimalizat, lasă loc unui plan de adâncime, depăşind psihologismul mediat ludic al dialogurilor. Ioana Flora îşi construieşte excelent personajul, vulnerabil, chiar jucând eficient cartea labilităţii alternând indecizia şi descărcarea nervos-lacrimală cu cinismul, acţiunea cu sânge rece şi virulenţa, un personaj inteligent cu un registru variat de emoţii, aşa cum şi Adrian Titieni reuşeşte să îşi dezvolte personajul în jurul unei frustrări alimentate de orgoliu, cu un profil moral mai accentuat exceptând cedările lui în faţa seducţiei eficiente a Anei. Cu adevărat o arcană este personajul Mariei Dinulescu, departe de naivitatea pe care o joacă sistematic, de prostiile pe care le debitează într-un fel de balbutie, de gângăveală stereotipă, sub care se află dacă nu o inteligenţă reală, un instinct perfecţionat fapt care aduce în pragul disoluţiei relaţia dintre cei doi amanţi ca pe final, după un climax nevrotic s-o relanseze. În acest sens, prezenţa ei şi întregul joc are un rol terapeutic pentru cei doi amanţi, o ajută pe Mihaela să ia decizia şi să-şi sune soţul pentru a-i spune adevărul, iar pe Mihai să-şi confirme că decizia de a renunţa la postul de profesor este definitivă. Ana joacă la limită cartea naivităţii mergând până la servilism, îndrăzneala purtând acest fard necreditabil al simplicităţii, seducţia este însă numitorul comun al acţiunilor ei şi mi se pare important că ea se orientează asupra ambilor amanţi. Adrian Sitaru reuşeşte să-şi plaseze personajele pe mai multe niveluri energetice, cel realist, mai ales prin începutul filmului, anunţă o poveste de cuplu pe canavaua mizerabilistă a cotidianului, cel psihologic din ce în ce mai complex pe măsură ce jocul Anei evoluează şi unul care ne plasează la limita cu fantasticul, un fantastic de altă factură decât realismul magic, şi fără funcţie parabolică, un fantastic eliadesc al sacrului camuflat în profan. Cine este această fată care apare şi dispare, un posibil înec al ei în lac fără ca Mihai să intervină ambiguizează şi mai mult situaţia, sau doar o simulare aşa cum simulată este şi amnezia ei în urma accidentului? Cui aparţine privirea care survolează dinspre pădure maşina în care cei doi amanţi eliberaţi de toată încărcătura de culpabilitate şi neputinţă fac dragoste? Un lucru este cert, prostituata nu doreşte banii celor doi amanţi culpabili, miza ei se află în altă parte, şi din nou seducţia oferă cheia deschiderii iniţiatice, ana pputând fi asimilată unui genius loci, Ielelor, Frumoaselor, Vântoaselor cum sunt numite în folclorul românesc spiritele pădurii în care dispare de fiecare dată pentru a se reîntoarce la cuplul dezorientat. Regizorul lasă suficient loc pentru o astfel de interpretare, fără a o condiţiona de planul social. Fără a anula în niciun fel valoarea filmelor noului val minimalist reprezentat de Cristi Puiu,
Cristian Nemescu,
Cristian Mungiu,
Radu Jude,
Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, cu noii cineaşti, George Dorobanţu, Adrian Sitaru, şi l-aş include aici şi pe Radu Muntean cu ultimul său film
Boogie, filmul românesc începe să respire normal, după o cursă în plină viteză.
