Soldaţii ruşi au fost foarte răi. În primul rând că au luat-o pe sus pe Helga şi au dus-o în lagăr în Siberia. Acolo, au învăţat-o să mănânce foarte repede, ceea ce îi taie, cu mai bine de 50 de ani mai târziu, pofta de mâncare lui Ulli (
Victor Rebengiuc). Comandanţi erau foarte mulţi şi era imposibil să-i mulţumească pe toţi. În plus, au ţinut-o în frig. Cel mai important, au învăţat-o cuvântul „tovarăş” / „товарищ”, pe care actriţa
Victoria Cociaş, însufleţită de o sfântă ură patriotică, îl rosteşte ca şi cum l-ar citi de pe un carton de undeva în afara cadrului pe care a scris cineva „TAVARIŞCI”.
Lindenfeld şi
Condamnat la viaţă, cel mai bun film românesc din ultimii 20 de ani, după cum aflăm de pe site-ul filmului, sunt legate prin trainice legături. În primul rând, actorii Alexandru Bindea şi Nicodim Ungureanu, care apar în distribuţia ambelor filme. În al doilea rând, un plot în care eroul este unicul spectator (şi, în filmul lui Bogdan Dreyer, comanditarul, de la un punct încolo) al unei puneri în scenă menite să-l măgulească şi să-l amăgească. În acest sens, e interesant că şi într-un film, şi în celălalt, e nepermis de neclar dacă protagonistul îşi dă seama că e victima unei manipulări şi le face jocul păpuşarilor pentru a-i expune şi/sau ridiculiza, dacă e dus de nas sau dacă pur şi simplu nu-i pasă. În sfârşit, şi
Lindenfeld e cel mai bun film românesc din ultimii 20 de ani, dacă nu cumva din toate timpurile, cum e şi
Condamnat la viaţă.
În închisoarea Guantanamo, specialiştii de peste ocean au brevetat tortura în care principalul instrument este muzica formaţiei Metallica. În cazul meu, efectul nu ar fi cel scontat, dar după filmul lui Gabrea, dacă mai trebuie să ascult fie şi o singură dată „Canonul în re major” al lui Pachelbel, vomit albastru. În
Lindenfeld, „Canonul” e interpretat în mai multe variante. Varianta funebră la orgă din final, de pildă, îi prevesteşte lui Ulli, care pare că n-a înţeles nimic din sfaturile de estetică a suicidului ale doctorului interpretat de
Ion Caramitru, un sfârşit sumbru. Sugestiv, nu? Singurele instrumente la care „Canonul” rămâne neinterpretat în filmul lui Gabrea sunt, aşadar, oboiul, cimpoiul şi banala frunză.
Actorul Ion Caramitru simte nevoia să facă un mare rol, deşi nu are parte decât de o singură scenă în care trebuie să facă un singur lucru, aparent simplu: să dea un diagnostic. Drept urmare, Pino alege să joace fiecare cuvânt, ca pe scena Naţionalului. Dacă ar putea, ar interpreta cu mâinile chiar şi prepoziţiile. Ar fi interesant de văzut cum le cere Caramitru vânzătoarelor din piaţă un kilogram de cartofi noi sau o pâine cu secară.
La doi metri în faţa unei maşini militare pline cu ruşi, o femeie aleargă de mama focului şi le transmite sătenilor aflaţi la cules un anunţ de importanţă capitală: vin ruşii. Altcineva ar fi început poate scena cu un peisaj idilic, apoi cu un personaj din părţile locului care admiră peisajul idilic, vede apoi un punct la orizont, punctul creşte şi lasă în urmă un nor din ce în ce mai lung de praf, omul dă fuga la biserică, trage clopotul, ţăranii de pe câmp aud clopotul şi fug care încotro. Acel altcineva n-ar fi trebuit să fie cine ştie ce vizionar, ar fi ajuns să fie un regizor mediocru sau un debutant, aşa cum
Radu Gabrea de bună seamă că nu e.
Unii critici mai răutăcioşi din fire au văzut în
Lindenfeld încă un exemplu de teatru filmat. E o apreciere extrem de nedreaptă. La adresa instituţiei teatrului, se înţelege.
Mai bine de jumătate din film, scenariul maestrului
Adrian Lustig curge mai lin decât piatra de curling pe pista proaspăt unsă. Vrea Ulli să plece în oraşul natal? Nicio problemă, şoferul se execută şi conduce aproape o zi până în România, că nu s-o face gaură-n cer. Vrea domnul să dea de Helga şi să recupereze timpul pierdut? Nimic mai uşor! Întreg satul e părăsit, cu o singură excepţie: vechea casă a lui Helga, în care ia ghiciţi cine trăieşte acum? Aşa e, chiar Helga! Vrea domnul să îi fie servită masa, iar apoi să doarmă acasă la madame? De ce nu? Genericul final ar fi picat atunci la ţanc, dar ar fi trebuit schimbat titlul, din
Poveste, în
Povestioară de dragoste, dacă nu chiar
Nuvelă.
Nu e clar de ce, dar deşi presară mai multe glumiţe despre ruşi decât Hansel şi Gretel firimituri, Lustig şi Gabrea par să creadă că, ascuns în lan, adolescentul Ulli săvârşeşte cea mai samavolnică trădare atunci când nu îşi smulge iubita din mâinile militarilor ruşi, neştiind poate că, dacă şi-ar fi ascultat sufletul, tânărul şvab ar fi fost executat sumar de către TAVARIŞCI şi nuvela s-ar fi transformat în
Schiţă de dragoste, Lindenfeld.
