Cadru cu cadru, pas cu pas,
Aurora, noul film al lui
Cristi Puiu, ne introduce în existenţa semiautistă a unui individ, un bărbat între două vârste, Viorel, (Cristi Puiu) cu acurateţea şi indiscreţia ochiului unui Big Brother.
Ceea ce ar putea figura ca motto al minimalismului Noului Val, maxima lui Terenţiu „Homo sum, humani nihil a me alienum puto" (Om sunt şi nimic din cele omeneşti nu-mi este străin) îşi găseşte în filmul lui Cristi Puiu o distorsiune remarcabilă, care s-ar putea reformula în următorii termeni: „Om sunt şi tot ce este omenesc mi-a devenit străin". De la primul cadru la ultimul, acest dispozitiv Big Brother al expunerii tuturor actelor cotidiene, tuturor compartimentelor vieţii private a cuiva funcţionează impecabil. O diferenţă există şi aici, iar ea este „minimalistă". Cel urmărit nu are nimic spectaculos, nu este fotogenic, nu este tânăr, nu este pus în circumstanţe care să speculeze voyeurismul camerei. Câteva scene aduc în discuţie acest potenţial voit ratat al intruziunii camerei în acte care se consumă în spaţiul intimităţii. Nu întâmplător, primul cadru se desfăşoară într-o obscuritate aproape totală, în pat, el anunţă dimineaţa, dar nu şi aurora, cu trezirea unui cuplu, unde femeia dezbrăcată se mişcă în întuneric, se îmbracă într-o cameră alăturată, însă camera nu poate ajunge acolo decât prin intermediul unor uşi deschise care decupează inevitabil scena. Acest tip de decupaj se va repeta obsesiv, există aici un blocaj nu neapărat al privirii, cât unul psihologic, care face personajul inaccesibil, deşi livrat privirii tale. Sub duş bărbatul îşi ţine penisul în mână, mimează apoi un fel de convulsie, penisul este folosit ca o armă, însă reculul victimei este jucat tot de el. Din nou, nimic anormal, nimic care să te facă să tresari. Însă de la început partitura alienării este prezentă în film alături de cea a unui potenţial policier, însă la rândul său distorsionat. Amanta (fosta soţie?) a lui Viorel îi povesteşte remarca de bun-simţ a fetiţei sale care constată în basmul Scufiţa Roşie că după ce lupul a înghiţit-o pe Bunică şi i-a luat hainele cu care s-a deghizat, aceasta trebuia să fie goală când vânătorul o scoate din stomacul lupului. Logica imbatabilă a fetiţei se confruntă însă cu obtuzitatea pudibondă a învăţătoarei care găsea o explicaţie de conjunctură. Firul poliţist al filmului pleacă de aici, avem surprins din multiple unghiuri un personaj, de la nuditatea propriu-zisă la cea simbolică a desfăşurării fiecărui eveniment, de la drumurile parcurse la micile dialoguri angajate en passant cu diferite persoane. Ar putea foarte bine să fie filmul unui voyeur, numai că este lipsit de voluptatea specifică a urmăririi, ar putea să fie filmul unul poliţist care-şi urmăreşte obiectivul cu o cameră, însă este clar că unele unghiuri i-ar fi practic inaccesibile. Însă cu cât vedem mai mult cu atât înţelegem mai puţin pentru că imaginea nu explică în filmul lui Cristi Puiu, regizorul ne ţine permanent la distanţă de ceea ce gândeşte personajul lui. Un maxim de imagine corespunde unui minim de informaţie aici, în aşteptarea unui deznodământ care nu va aduce o explicaţie. De la un moment dat devine previzibil că Viorel se pregăteşte fie să comită o crimă, fie să se sinucidă, ambele piste sunt valabile până la un punct. Viorel alege prima variantă, cu o armă de vânătoare ucide pe notarul care l-a despărţit de soţia sa şi pe asistenta acestuia, apoi îşi ucide socrii pe rând, cu o ezitare în ceea ce o priveşte pe femeie. Cu toate acestea, violenţa nu se află atât în act, cât în interstiţii. Avem filmul unei alienări, unde tot ceea ce este uman s-a estompat, şi unde orice comunicare pare suspendată definitiv.
Ceea ce induce în eroare ţine de faptul că în această existenţă se păstrează o aparentă ordine, că acţiunile personajului sunt trasate după un orar precis, că acesta are o relaţie cu o femeie, relaţie care este la fel de ciudată pentru că personajul pe care-l avem în faţă pare eviscerat de orice emoţie. Absenţa empatiei ne atrage atenţia numaidecât, în orice contact uman, Viorel se străduieşte să evite atingerea, se separă aproape sanitar, reduce la minim suprafeţele de contact, sugerând o mizantropie profundă. În background avem schiţată o înşelătoare motivaţie, lucrătura colegilor pentru a-l da afară din serviciu, divorţul, un copil de care este separat, încredinţat mamei şi socrilor spre creştere. Un alt contrast subtil, monotonia acţiunilor întreprinse de Viorel este dublată de precizia şi calendarul lor implacabil, un mecanism pare pus în mişcare, unul perfect uns. Spre ultima parte a filmului devine pregnantă senzaţia acutelor acestei alienări, dialogurile şi interacţiunile sunt de o intensă violenţă, în sprijinul căreia vine o atitudine corporală de o expresivitate elocventă. Trebuie să auzi vocea pe un ton jos a lui Viorel, replica precisă, sarcastică, care pare să înainteze ca un bisturiu către miezul unei probleme care nu există. Totul vibrează de violenţă reţinută la limită, niciun gest nepotrivit nu se face şi totuşi ai sentimentul unei ameninţări, a iminenţei declanşării cruzimii. Este partea cea mai bună a filmului, derapajul care împinge personajul către un climax. Cristi Puiu alege însă un final anticlimactic, ucigaşul se predă poliţiei, îşi descrie fapta, fără să o explice, în faţa unui procuror debusolat şi a unui poliţist siderat. Aici, în opinia mea, Cristi Puiu pierde filmul din mână, ratează finalul. În primul rând, cei care au văzut
Poliţist, adjectiv (2009) al lui
Corneliu Porumboiu îl vor recunoaşte pe actorul Ioan Stoica, personajul Nelu din filmul lui Porumboiu distribuit într-un rol similar. Similitudinea devine aici supărătoare, acelaşi registru, acelaşi actor, acelaşi tip de scenă, alt film. În al doilea rând, după ce mecanismul crimei este declanşat, se intră pe o turnantă a violenţei, nu doar una în act, ci una psihologică, ori personajul lui Puiu descreşte tocmai la final. Aici, orice explicaţie riscă să piardă personajul, tensiunea la care a fost adus descreşte, se pierde în ricoşeul ironic. Porumboiu reuşeşte să ţină cele două registre într-o relaţie armonică, nicio clipă ceea ce stârneşte amuzamentul nu diminuează tragicul în scena finală din
Poliţist, adjectiv, ci îl potenţează, asta şi pentru că asistăm acolo la un mind game menit să subordoneze o conştiinţă unor comandamente retorice. În al treilea rând, regizorul, ca şi Porumboiu a apelat prea mult la virtuţile litotei şi filmul devine guraliv pe final, discursiv, fără să mai întreţină sentimentul profund de alienare, dar şi de superioritate a personajului faţă de o lume pe care o detestă cu toate celulele firii. Acest inuman construit cu migală pe parcursul a două ore şi ceva se diluează aici. Ucigaşul îşi pierde statura, însă nu în faţa unui omnipotent dialectician ca Anghelache din filmul lui Porumboiu, ci în faţa unor modeşti reprezentanţi ai legii depăşiţi de cazul pe care-l au în faţă. Există aici un mise en abîme, când Viorel le spune că nu vor înţelege, replică adresată unui public mai larg decât cel al celor două personaje, însă chiar şi această adresă diminuează ceva din acumularea de energie pe finalul filmului, din capitalul de inuman al personajului, care-şi taie deliberat toate legăturile sociale. Proiectul lui Cristi Puiu cu acest film este extrem de ambiţios şi el porneşte chiar de la distribuirea sa în rolul actorului principal, actor şi regizor, dedublarea face parte dintr-un mecanism schizoid pus în scenă cu personajul său. Analiza are ceva de autoscopie, de rapel către propria interioritate, jocul este mereu dublu, în faţa camerei ca actor, Cristi Puiu se priveşte din spatele ei care regizor. Fetiţa din film este chiar fetiţa lui, cadrul familial este aparent reconstruit însă în vederea unei alienări totale, şi nu m-ar surpinde ca o parte dintre drumurile personajului să fie trasee ale regizorului, trasee cotidiene cândva, locuri cunoscute undeva. Aici miza filmului creşte exponenţial, ne aflăm pe o bandă a lui Mobius, parte din viaţă trece în film însă nu cea care se vieţuieşte, ci aceea care există ca posibilitate neactualizată, o rezervă obscură, terifiantă, scoasă accidental la suprafaţă cu ajutorul camerei.
