Libertate de vânzare : “Paşaport de Germania” - cronică de film

      Unul dintre cadrele filmului ne pune la dispoziție o listă asemănătoare celor de la piață: «Luna iulie – 1900 persoane. Luna august – 1700 persoane.». Și așa mai departe. Numărătoarea, crescândă sau descrescândă, indică un detaliu din volumul vânzărilor de nemți, așa cum s-au efectuat ele, de-a lungul a 20 de ani, în cadrul unor acorduri secrete dintre Germania Federală și România lui Nicolae Ceaușescu. Dacă ar fi fost numai un  astfel de amănunt și tot am fi privit Pașaport de Germania cu un anumit fior. Documentarul lui Răzvan Georgescu nu mizează, însă, pe factologie, oricât de impresionantă ar fi aceasta, ci pe secretele unei mișcări singulare a istoriei, de o amploare și semnificație unice în analele Războiului rece, în care și-au dat mâna comerțul cu libertatea cumpărată, exportul profitabil, dramele umane, deznădejdea și speranța, o viață lăsată în urmă și alta luată de la capăt. O remarcabilă muncă de documentare a adus pe ecran, în curgerea imaginilor, personalități precum avocatul Heinz Günther Hüsch, unicul negociator «undercover» al părții germane, Hans Dietrich Genscher, fostul vicecancelar german, partenerii lor în negoț fiind mai puțin celebri, pentru că, oricum, oricine s-ar fi prezentat la tratative din partea României, nu putea fi decât omul Securității. «Deși era o muncă periculoasă să fac pe detectivul sub acoperire – povestea Hüsch – să umblu cu mulți bani după mine, știam că fac un lucru bun. Îi ajutam pe oameni. De obicei, ajungeam în România ca avocat sau diplomat. Nu știam niciodată cine se afla de partea cealaltă. Persoana de contact era Securitatea». Ca în mai toate tranzacțiile, s-a dezvoltat, paralel, un alt rușinos comerț, cel «la negru», despre care vorbește, acum, cu o cinică detașare, un fost ofițer de miliție, Viorel Bucur. El este cel care, între 1984-1989, a gestionat circuitul mitei plătite de unii solicitanți milițienilor, pentru a fi trecuți pe un loc fruntaș al listei cererilor de emigrare ale etnicilor germani. Practic, omul plătea de două ori: prețul oficial și șpaga, aceasta din urmă ajungând, uneori, chiar mai mare. «Am început să încasăm atâţia bani încât îţi fâlfâie urechile dacă îţi spun. Câţi? Îţi dai seama că nu am numărat! Milioane de mărci şi şapte miliarde de lei. Oamenii stăteau la coadă să plătească taxele «la negru». Noul sistem s-a extins în toate localităţile şvăbeşti din Banat. S-a ajuns acolo încât Miliţia să bată la uşile lor şi să le facă oferte celor care voiau să plece“, mărturiseşte Bucur. Dincolo de fiecare prețăluire, dincolo de fiecare dintre cele 250.000de vânzări, se afla un om, o familie, o dramă. Din mărturisirile unora dintre ei, se construiește imaginea unui destin. Pe formularele de emigrare motivul consemnat era Reîntregirea familiei, dar, amintea o interlocutoare, «Nimeni nu ne-a spus că dorul de casă va fi atât de puternic». Sașii, șvabii aveau rădăcini puternice în România. Începutul filmului este plasat, de altfel, sub o boltă a simbolurilor: stejarii sădiți de nemți cu sute de ani în urmă, orgile al căror secret îl știau ca nimeni alții. Primele cadre ni-i arată pe câțiva meșteri încercând să dreagă un astfel de instrument. Îi vom regăsi la sfârșit, când lucrul nemțesc își va fi spus cuvântul. Numai că, din păcate, filmul nu se încheie, rotund, aici. Ezitant, pendulând între mai multe finaluri, cineastul readuce imaginea stejarilor seculari, numai că nu le încredințează nici acestora punctul din urmă, neîndurându-se să se despartă de oamenii al căror arc biografic l-a evocat. Îi revedem într-un fel de recapitulare, dar spectatorul îi rânduise, deja, bănuiesc, într-o galerie a portretelor și a fragmentelor de viață cât un capitol de istorie.