Filmul lui Radu Mihăileanu nu s-a bucurat de publicitatea meritată. Laureat de două ori cu Marele premiu la Montreal '93 (unul din cele șapte festivaluri de prim rang) și la Viareggio '93 (dedicat exclusiv filmelor europene de elită), Trahir s-a pomenit aruncat pe ecranele noastre pe nepregătite și cu titlul francez (?!). De ce au acceptat producătorii este un mister. Oricât de francofoni am fi, Trădarea ar fi avut alt impact asupra spectatorului român, cu atât mai mult cu cât titlul rezumă în acest cuvânt — tragic și etern logodit cu istoria ― rostul profund al filmului. Un rost ce transcende umilințele și lașitățile din cotidian, după ce le constată, spre a ridica câteva profunde interogații în plan moral, uman și social cu scopul de a desluși o obsesivă dilemă: ce s-ar fi putut evita și ce nu, în sistemul de infernale dependențe ale unui regim dictatorial. Încredințat că nimeni nu are statura morală să judece un semen prin a cărui experiență nu a trecut, regizorul expune un caz ce se ridică la o putere generalizatoare. (Cei din România pot găsi similitudini cu tragica biografie a poetului lon Caraion).
După 11 ani de detenție, eroul din Trădarea face pactul cu securitatea în schimbul publicării operei sale și a dobândirii libertății. O libertate ce se va dovedi strict controlată de aceleași organe de represiune, întrucât în următorii 19 ani, poetul este obligat să se mărturisească de două ori pe săptămână ofițerului care-I anchetase în detenție! Chiar dacă depozițiile sale sunt imaculate, actul nu este mai puțin ultragiant. Este remarcabilă strădania tânărului Mihăileanu de a scoate la lumina ecranului — fără vociferări sau clamate mânii — odiosul mecanism al oricărui regim totalitar pentru care compromiterea elitelor era mult mai importantă decât mărunta informație, domeniu în care din epoca inchiziției și până azi nu s-a dus lipsă de furnizori.
Mi s-a părut cel puțin surprinzătoare aprecierea ce considera pe reprezentantul organelor de represiune a fi fost plăsmuit ca un om „de bine”. Nu aș dori nimănui să fi avut de-a face în anii '50 cu un asemenea om „de bine”. Cum adevărat este că existau „specialiști” nu numai în brutalizări, ci și apți să conducă interogatoriile ce adăugau torturii fizice, pe cea morală, și supliciul presiunii nervoase. Nu cred însă că acele „calități” puteau transforma un călău într-un „om de bine”.
Pe un suport dramaturgic extrem de matur, regizorul subliniază pertinent, — redând și atmosfera tensionată, oprimantă și degradantă a acelei perioade — deși fără ostentație (este de altfel nota generală a filmului) o metamorfoză de un tip mult mai special. Numeroase filme ce s-au ocupat de temnițe și întemnițații politici au evidențiat plurivalențele relației călău−victimă. (Rememorez doar excelentul Interogatoriul al polonezului Ryszard Bugajski, care i-a adus Krystinei Janda premiul de interpretare feminină, în 1990, la Cannes). Dar în Trădarea, acea posibilă conivență se naște la capătul celor 19 ani (câte mari prietenii au durat mai puțin!) în perimetrul și în timpul istoric pentru noi atât de cunoscute. De-a lungul acestui răstimp decepțiile, deziluziile, înfrângerile, lașitățile au devenit și partea unora dintre foștii înfocați, entuziaști sau obedienți ai sistemului. Cu doar patru ani în urmă, răsturnarea regimurilor comuniste din țările din centrul și răsăritul Europei a fost posibilă și datorită faptului că sistemul de represiune se erodase dinăuntru; mulți dintre cei ce-I susțineau nu mai credeau în el. Acest declic este magistral prefigurat prin gestul de aparentă clemență al securistului. Am sugerat doar câteva posibile nivele de lectură a filmului Trădarea, care se cere neapărat văzut și deci reprogramat.
