Regăsim în acest ultim film al lui Lucian Pintilie o serie de teme și motive tratate în precedentele sale creații cinematografice. Prin extensie și aprofundare, ele definesc un anumit orizont obsesiv specific autorului. Anvergura și incisivitatea cu care acesta irumpe în diversele planuri ale Balanței se datorează trecerii timpului și schimbărilor în cadrul cărora creatorul și personajele sale se manifestă.
Ce și cum preia Balanța din filmografia regizorului său?
Starea de asediu psihic, precum și presiunea mediului ostil căruia cuplul încearcă să-i reziste împreună, erau anunțate (într-o altă codificare) încă din Duminică la ora 6. Tot de acolo se percepe o anumită angoasă ― rezultatul premoniției asupra a ceea ce va urma.
Universul balcanic−carnavalesc din De ce trag clopotele, Mitică? se continuă aici esențializat, chiar dacă formele de manifestare au evoluat în pas cu vremea. Gregar și agresiv (vezi violul Nelei, ca și întregul ambient, negru la propriu și la figurat), planul doi al poveștii se răstoarnă aberant, tinzând a-și transforma superioritatea numerică în principal argument al ponderii sale distructive.
Derizoriul ajunge se fie definitoriu, maculând și ridiculizând totul: cel mai dotat copil din grupa de elită este îndepărtat căci are păduchi; personajul cu veleități mesianice este un biet amărât (profetul Titi) iar dispariția și înmormântarea lui apar ca o prelungire actuală a chefului de la „Burtosu”. Chermeza (în tren, la țară) rămâne eșantionul jalnic și reprezentativ al vanității populare, prelungire inconștientă a unui bâlci parcă fără sfârșit. La rândul lui, Mitică rămâne un personaj emblematic al acestei lumi. A evoluat, nu mai „dă muștele afară din Cișmigiu” și, mai ales, a învățat să evite cu abilitate și eficiență loviturile de măciucă în stare să-l suprime. Alături de Nela el a ajuns un luptător, al cărui limbaj este obligatoriu pitoresc spre a fi pe înțelesul celorlalți. Nu întâmplător secvența „masacrului inocenților” îl găsește în ipostaza de martor (și nu de victimă) semn că ceva important s-a schimbat, totuși, în profilul, dar și în destinul eroului. Luciditatea și intransigența cuplului contrabalansează (chiar dacă numai parțial) grotescul agresiv al colectivității.
Rapelul la Reconstituirea este și el deosebit de incitant. Acolo, puterea se înfățișa doar prin câțiva reprezentanți, tembeli și oarecum cumsecade, care acționau din inconștiență și inerție, iar de ucis ucideau din întâmplare. Aici, oamenii aparatului represiv au mai multe fețe, căci sunt rodul unei dezvoltări multilaterale. Securistul care-și supunea soția unui interogatoriu nocturn pentru clarificarea originii ei sociale a pierit, fiind incinerat în acordurile nemuritoare (?!) ale „Internaționalei” și apoi recuperat într-un borcan de Nescafe.
În locul lui au apărut „băieții” (dar și „fetele”) care dau o mână de ajutor la cărat sicriul profetului Titi, ascultă „Europa Liberă” mai fac, la întoarcerea din misiune, câte un ciubuc (de preferință alimentar), semn că ciolanul a devenit, și pentru ei, neîndestulător.
Colonelul, șeful miliției îl eliberează pe Mitică de la „mititica” nu din respectul valorii sau spirit de dreptate, ci dintr-unul de disciplină, căci primul-secretar a ordonat astfel, după care urmează invitația la iarbă verde.
Dar, în spatele acestei fațade „de comitet”, pândesc și acționează sângeros profesioniștii, cei care mitraliază (tot) din ordin. Prezența seraficei surori a Nelei la pupitrul de transmisie a comenzilor criminale (ingenuitatea feroce) înseamnă alternativa diabolică, deci celălalt talger al balanței ― acela care trage mai mult și mai greu.
După 20 de ani, eroii sunt alții. Dacă Vuică și Ripu erau împinși în scenă grație inocenței lor, Mitică și Nela s-au maturizat. Ei nu mai acceptă să joace după cum li se cântă. Nu mai pot fi nici intimidați, nici supuși — doar reprimați.
Iar ei știu asta! S-au vindecat de candoare. Tot ce le mai rămâne este luciditatea. Plus tăria de a spune „nu”, chiar cu arma în mână. Căci confruntarea este, în momentul istoric respectiv, totală (care pe care) iar pentru a-i face față trebuie să fii ori tâmpit ― ca să nu-ți dai seama ce se întâmplă dacă pierzi ― ori genial ― spre a învinge. Normalitatea nu înseamnă, în atari condiții, decât pasivitatea inertă și are ca unic rezultat înfrângerea, sufocarea, într-un cuvânt: eșecul.
Dar nu unul oarecare, ci total și definitiv, chiar dacă e acceptat de către o majoritate ce-și apără doar sărăcia și nevoile și... liniștea.
