“O poveste de dragoste, Lindenfeld”:  Despre ceea ce nu poate fi pus la loc

Dacă ar fi nevoie de o imagine pentru fixarea chipului unor Filemon şi Baucis ai zilelor noastre, aş alege-o pe cea a Victoriei Cociaş şi Victor Rebengiuc în Lindenfeld.

Ar trebui, însă, să inventez şi o altă poveste, un alt film despre un bărbat şi o femeie cărora le-a fost dat să îmbătrânească împreună.Pentru că au avut totul de partea lor, iubirea, tinereţea. Şi eroii lui Radu Gabrea din O poveste de dragoste, Lindenfeld, au avut totul. Doar istoria nu a fost de partea lor. Ruinele, casele pustii, tot ceea ce vedem la începutul filmului, nu sunt doar dezolante privelişti ale unui loc uitat de lume şi de Dumnezeu. Ele vorbesc despre pustiul care s-a ales din existenţele peste care a trecut urgia. 
Ully Winkler, sasul care a reuşit să fugă din calea ruşilor năpustiţi în frumosul Lindenfeld din vara lui 1945 este, astăzi, un om de afaceri bine instalat în Germania, vag ameninţat de beteşugurile vârstei, pe care un reportaj tv despre satul natal bănăţean îl aruncă în trecutul demult rămas în urmă. “Madeleina” sa este o floare a soarelui, cea din multele copii după Van Gogh de prin casă. Ele reînvie câmpul inundat de frumuseţe dintr-o tinereţe frântă şi lumina unui chip de fată. Omul decupează câteva flori şi le aşează într-o vază. Pe loc, gestul mi s-a părut enorm, oarecum artificial, dar avea să fie răscumpărat, justificat de tot ceea ce ne va spune, de acum încolo, privirea lui Victor Rebengiuc, plecat în căutarea unui timp nu pierdut, ci smuls cu brutalitate. În ultima vreme l-am văzut asumându-şi toate stările posibile pe ecran. Acum, nu-mi rămânea decât să mă minunez urmărind cum se va strecura tristeţea difuză, dincolo de care ghicim un trecut târât după el. Întâlnirea cu Helga, iubita din tinereţe, potenţează trăirea bărbatului. Dacă până acum am asistat la un solo al melancoliei, apariţia femeii cheamă amintirea tragediei. 
Deşi Lindenfeld are o istorie scenaristică destul de complicată, dar se pare că astfel de provocări îi plac regizorului Radu Gabrea (un roman de Ioan T.Morar, o versiune a scriitorilor ieşeni Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu, o alta, finală, a lui Adrian Lustig), el mi se pare a fi, în cele din urmă, filmul a doi mari actori (cum aş putea ocoli banala sintagmă?). Helga nu a avut norocul lui Ully, a fost deportată în Siberia, din care, după ani lungi, s-a întors în satul părăsit, în care a ales să trăiască. Dacă Rebengiuc se lasă cutreierat de nostalgie, de un incert îndemn al recuperării a ceea ce mai poate fi adunat dintr-o viaţă dată peste cap, Victoria Cociaş trăieşte în înţelepciunea prezentului. Norocul, fie el şi târziu, de a fi scăpat din iad, i-a reaşezat, de bine, de rău, viaţa al cărei preţ îl cunoaşte altfel decât el. De aceea mai are puterea să zâmbească, să improvizeze un prânz glumind pe seama „tăiţeilor cu varză fără tăiţei”, a „plăcintei cu mere” redusă la un biet măr. Printre ridurile adăugate de machiaj pe chipul blând al actriţei, răzbate o lumină ce vine de departe, acea lumină pe care unii o poartă toată viaţa cu ei, dincolo de orice tragedie. 
Într-un singur moment se stinge, atunci când mănâncă, de fapt înfulecă, nu cumva să-i ia altcineva farfuria, ca atunci, în lagăr. Există urme care nu pot fi şterse. În fond, despre asta vorbeşte filmul, despre ceea ce nu mai poate fi pus la loc, nici măcar preţ de o clipă, cât ţine potemkiniada reînvierii satului, pusă la cale de fiul lui Ully şi regizată de un profesionist zelos nevoie mare (Mircea Diaconu), scene justificate, din perspectiva citirii poveştii ca pe o imposibilă întoarcere. 
În pragul aniversării zilei sale de naştere, Radu Gabrea, cel mai harnic cineast al generaţiei sale, a lansat unul dintre acele filme care tulbură prin însăşi liniştea lui.