Pentru un asistent de regie, cea mai importantă calitate este de a-și însuși viziunea regizorului pentru care lucrează, păstrându-și în același timp subiectivitatea și viziunea proprie a filmului. Este ca și cum ți-ai lipi ochii tăi lângă ai lui.
Pentru un regizor una dintre cele mai importante calități este de a avea acești ochi de dat. Prin ei, regizorul își multiplică perspectiva, având posibilitatea să privească lucruri din unghiuri, adică lumi, diferite. Să primești acești ochi este în același timp o dovadă de încredere din partea regizorului. Pintilie mi-a dat acești ochi. Povestea mea este despre cum i-am folosit.
Una dintre sarcinile mele și ale colegilor mei Andrei Moroșanu și Tudor Giurgiu era să alegem figurația, pentru a i-o propune lui Pintilie, care făcea selecția finală. Oamenii îi găseam pe stradă, în școli, în piață, la alimentare, non-stopuri sau în barul „Barock”. Câteodată plecam împreună, alteori singuri. Căutam un mire și o mireasă, copii, deseori copii, matahale, pletoși sau securiști. Gândindu-mă la aceste persoane, îmi aduceam aminte de fotograful August Sander, care găsea în fiecare muncitor, student sau văduv un arhetip, în care se oglindeau regiunea de unde provenea, tradiția ei, precum și viața și soarta fiecăruia; pe scurt, fața secolului douăzeci. Cred că așa cum Sander era un cronicar al timpului său în Germania, noi eram cei care, în felul nostru, întocmeam cronica vieții Văii Jiului din anul 1995.
Într-o zi m-am dus într-un cartier petroșenean numit Colonie. Căutam o femeie în vârstă care trebuia să joace rolul unei mame al cărei ginere a fost ucis în mină. Băteam la geamuri și întrebam de bunici. „Dar sunteți de la televiziune?”, mă întrebau înapoi. „Nu, doamnă, noi facem un film aici, despre Valea Jiului, cu probleme minerești”. „Am auzit noi ceva, cum îl cheamă pe... cum îi zice... regizor... Ilie Pintilie?” „Lucian Pintilie.” Stăteam scurt de vorbă pe străzile măturate, în grădini, despre pensii de vreo 25.000 și scumpirea cărbunelui. Convorbirile le înregistram pe video. Una dintre femei m-a invitat în casă: „Să vă arăt ca să vedeți. Am 86 de ani și încă mai țin curat.” Îmi oferă un pahar de vișinată, să beau în amintirea fiului ― „Am avut zece copii, și ăsta, al optulea, a murit în mină, cu accident, fiica mai mare a murit la naștere. Copiii nu prea mai trec în vizită, numai din când în când. Mai beți un pahar.” Covoarele erau acoperite cu plastic, să nu se atingă viața de ele. „Haideți să vă arăt dormitorul că și acolo e curat.” Două paturi proaspăt așternute, parcă azi-dimineață. „Bărbatu' iar a murit și el în mină...” Pe pereți, fotografii, din viața trecută, se uită la noi... și August Sander. El ar fi numit viața asta „văduvă de miner”. Mă gândesc că această femeie ar trebui să primească rolul. Este rolul ei, povestea ei ― un moment în care ceea ce este ascuns, ceea ce este undeva în spatele aparatului, apare în fața obiectivului și devine vizibil.
Din patru femei propuse pentru rol, Pintilie a ales-o pe ea. El nu știa nimic despre convorbirea noastră, despre secretul nostru. Ochii lui însă lipiți lângă ai mei au văzut tot. Sper că o veți descoperi în film.
