Ne vom întoarce mereu la ceea ce am trăit până vor fi măsurate dimensiunile dezastrului, până adevărul va prinde contur, și mai ales, până când, în realitatea de azi nu ne vom mai întâlni cu vechile reflexe ale opresiunii. Și vom fi alții și ne vom ocupa de altceva, doar în măsura în care răul, sălășluind în noi ca reziduu al trecutului nostru comunist va fi înlăturat. În mod surprinzător, filmul s-a vădit mai rapid în surprinderea acestei situații (decât teatrul și literatura, de pildă) și Balanța, Hotel de lux, Patul conjugal și, acum: Vulpe vânător, vorbesc despre chiar trecutul nostru apropiat, prezentul nostru dramatic și viitorul nostru incert. Cel din urmă ca dată și apariție Vulpe vânător, filmat în 1991, pornește de la un scenariu datorat Hertei MüIler (alături de Harry Merkle), scriitoare de limbă germană care a trăit la Timișoara, știe ce a însemnat România până în 1987 (data plecării în Germania), a fost urmărită de securitate și a așternut apoi în pagini literare tot ce i s-a întâmplat. Încredințat regizorului Stere Gulea, acest material a fost completat de propria lui experiență, deci de propriile trăiri, și a ajuns un film care reface lucid una dintre coordonatele existenței noastre sub dictatură: teama.
Întâmplările care duc la instaurarea fricii se adună lent, din crâmpeie, din semne, din gesturi furișate. Eroina filmului își vede libertatea amenințată, până în intimitatea sa, își simte existența expusă unor intenții răuvoitoare, șansele de a se salva din cercul opresant retrăgându-se constant. Regizorul așază suita de evenimente în desfășurarea lor ascendentă, dar, cum singur mărturisea într-un interviu, ceea ce îl interesează sunt stările și filmul va fi deci constant ca atare. Prin interpreta sa, Oana Pellea, seismograf fin, starea de teamă devine încet, încet dominantă. Personajul său nu se numără printre marii protestatari, dizidența sa este doar o stare de respingere a tot ce se întâmpla în țară în vremea dictaturii. Dar și cea mai mică tresărire de protest trebuia înăbușită. Dimensionarea lipsei de libertate o dă tocmai dimensiunea împotrivirii. Filmul parcurge și revoluția din '89 tot la nivelul stărilor, reflexul acesteia în ființe: euforia năucă, speranța peste măsură, pentru ca să ni se dea imediat șocul trezirii. Pe o apă (nu întâmplător, Bega Timișoarei), fragmentele rupte din portretul tiranului se reașează, recompun parțial chipul detestat. Zgomotul de fond al propagandei (care ne-a sufocat cu cuvinte), care a însoțit filmul până la momentul declanșării revoluției dispare, dar, în locul lui, vin spre noi semnele unei noi tensiuni, ale unor noi spaime. Cercul nu s-a închis la fel de ferm, dar are toate șansele să o facă.
Vulpe vânător este un film sobru (în pofida limbajului frust), temeinic și, mai ales, adevărat, cu o mare forță de emoționare, un film în care Oana Pellea și Dan Condurache (cu experiență cinematografică), dar și Mara Grigore și Claudiu Istodor (la început de carieră în domeniu) își construiesc personajele din nuanțe și le fac credibile. De altfel, chiar rolurile mici, precum cele interpretate de Adrian Titieni sau Oana Mereuță aduc câte o tușă necesară la acest portret al epocii ce am trăit-o și a celei pe care o trăim. Cei conștienți și lucizi au de ce să-și înalțe ochii spre cer, odată cu eroina filmului, și să întrebe: „Doamne, ce-ai cu noi?”, dar nu au dreptul să se simtă înfrânți. Nici eroina nu este.
