O nouă generație de cineaști care în timpul celui de-al doilea război mondial era abia în primii ani de copilărie, vine să-și spună cuvântul, să dezbată și să estimeze valorile etice și psihologice pe care omenirea le-a probat sau infirmat în timpul catastrofei. Ei îi aparține și
Radu Gabrea aflat la primul său lung metraj artistic, care aduce pe ecran ultimele luni ale războiului antihitlerist sub forma unui dialog între copilărie și încercările tragice ale războiului.
Mihai, micul erou al filmului, devenit copil de trupă, secondează o unitate a armatei române pe traseul izbânzilor ei presărate cu jertfe. Scenariul, aparținând reputatului prozator și dramaturg
Dumitru Radu Popescu, este transpus pe ecran într-o manieră meditativ-poetică ce nu exclude umorul, ba chiar nici grotescul tragic (scena execuției, când un prizonier român își așează pe cap o pălăriuță maramureșană). Pe o gamă cuprinzătoare de nuanțe, afectul spectatorului rămâne cel mai solicitat datorită simbolurilor pe care Radu Gabrea știe să le creeze, cu un autentic talent cinematografic: goana camionului din care într-o joacă de copil, Mihai împrăștie pe șosea căștile cu un râs de bucurie, naivă dar sănătoasă, anticipând victoria și pacea, este de valoare antologică. Sentimentul tristeții în fața celor pierduți, al durerii încremenite în clipele unei execuții, al neliniștii provocată de busculada unei bejenii, sunt obținute succesiv de către cineast prin compoziție riguroasă despuiată de artificii, a secvențelor ― în totul, jocul actorilor, ambianța locului ales, peisajul, tenta sonoră a momentului. Figurând pe ecran, imaginația când amuzată când exaltat-romantică a micului erou, Gabrea împletește realul cu reveria cu aceleași îndemânare și tact artistic ce ne determină să o acceptăm chiar atunci când ea poate fi socotită, logic, neadecvată.
Toate aceste resurse, întregul efort și elan al debutului, se cereau însă ghidate de o deplină transparență a ideii pentru a împlini, cu adevărat, o creație viguroasă, durabilă. Căci adevărul este că filmul lui Gabrea există pe ecran prin reușita limitată a unor „tablouri din război” realizate cu talent, a acelor secvențe pentru care eroul constituie un liant. Mai mult chiar: un pretext — și vom vedea de ce. Regizorul reține din realitatea momentului istoric sensuri limitate și ni le comunică în consecință. Aprofundarea coordonatelor pe care evoluează personajele — și nu pur și simplu însoțirea lor cu câte o replică sau cu câte o imagine de arhivă — l-ar fi dus pe cineast la dimensionarea meritată a eroismului cu care ostașii români au luptat pentru eliberarea Transilvaniei și, mai departe, în țări vecine, împotriva hitleriștilor. Peregrinarea unei unități românești printr-un sat pustiu în care cânta o fanfară de bătrâni, sau moartea ostașilor care se fotografiau în armuri medievale, secerați stupid de o patrulă dușmană, restrâng masiv înțelesurile grave pe care titlul filmuIui —
Prea mic pentru un război atât de mare — le scontează sau, cel puțin le enunță. Și, astfel, cu toată frumusețea expresivă a unor secvențe filmul în ansamblul său degajă o anumită atemporalitate Chiar și individualizarea noțiunii de dușman este și ea refuzată de către cineast (singurul crochiu este dedicat tocmai unui dezertor din rândurile ocupanților). Mihai se uimește sau fuge din fața răului, dar nu cunoaște mutații în frageda lui conștiință, rămâne mereu același pentru că nici ideea traumatizării copilăriei de către un dușman feroce nu este precizată, finalizată într-o certă panoramă a acestui război. De altfel, observația este valabilă și pentru eroii maturi, care luptă și cad fără ca filmul să sugereze în măsură suficientă și idealurile în numele cărora se jertfesc.
Prețuim jocul lui Mihai Filip, un copil care a izbutit, în pofida absenței acelei așteptate traiectorii evolutive, să nu cadă în monotonie, și să redea multiplele fațete ale vârstei candide. Actori excelenți ca
Mircea Albulescu,
G. Dinică,
Gh. Cozorici,
Dan Nuțu, Ștefan Radoff,
Ernest Maftei,
Jean Constantin,
Ileana Popovici și alții, aduc filmului prezențe umane ce se fixează în memorie. Sunt personaje pe care cineastul le desfășoară în evantai în fața eroului, pentru a le face apoi să dispară strângându-le, treptat, în acel bagaj al amintirilor dureroase.
Prea mic pentru un război atât de mare, care mai încredințează ecranului și rodul talentului unui tânăr operator (
Dinu Tănase) este, prin însăși apariția sa, o pledoarie. Acest film, în care mâna de meșter — încă tânăr, dar pătrunzător și original pe căile artei — a lui Radu Gabrea cunoaște o primă verificare, arată însă că nu e cu putință împlinirea unei mari creații fără acea „șiră a spinării” pe care o constituie o idee clară, o cunoaștere fertilă a timpului și locului, a oamenilor și împrejurărilor evocate, un sens exprimat cu consecvență pentru a da artei ecranului rostul ei adevărat: de fereastră larg deschisă către viață.
