“Ultimul Zburător”: Dragostea vine pe motocicletă

     La urma urmei, și fetele de astăzi, cu limbajul lor branșat (“care-i tripul” ?) sau nevinovat-slobod (“te f…în gură” nu mai înseamnă, în zilele noastre, mai mult decât un ”adio și n-am cuvinte” de pe vremuri), și domnișoarele, cum ziceam, contemporanele noastre, au dreptul de a li se pune în seamă zvâcnetul neliniștilor erotice.

N-or mai fi ele în stare să se tânguie «Zburător cu negre plete/vin la noapte de mă fură » (Călin, file de poveste), dar un misterios motociclist, cu alură între cântăreț rock și lover la vreo 40 de ani, tot le poate da fiori. Întocmai ca în poveste, și el le intră-n casă și în gând. Ovidiu Georgescu, dârzul cineast independent, care face pe dracu ’n patru și tot își vede pe ecran filmele dorite, ceea ce nu e puțin lucru, atacă frontal mitul Zburătorului, îl proiectează într-o contemporaneitate tehnicizată, în care s-a zis cu plutitul prin văzduh. Nu de aripi ai nevoie, ele rămân doar un blazon mistic, ci de o solidă mașinărie, bike sau trike. Te înalță și ea, în felul ei, dar nu pierzi pământul de sub picioare. Autorul, și coscenarist alături de Mihai Mănescu și Teo Herghelegiu, nu croșetează dantelării romantice. Și nici revendicarea de la realismul- magic nu mi se pare cea mai adecvată cheie. Nu asistăm la vreun complot al unor mistere ce antrenează cu ele stârnirea vrăjilor naturii, zdruncinarea ordinii umane. Încă de la primele cadre, protagonistul (Gabriel Duțu) încalecă motocicleta și pe-aci ți-e drumul, deși știe, foarte bine, că astăzi nu prea mai ai pentru cine să fii Zburător. Nu vreau să zic, prin toate astea, că cineastul a ales o cale greșită. Ba chiar mi se pare mai puțin confortabilă decât compunerea unei povești calchiate după imageria clasică, bântuită de fecioare palide, bolnave de lingoare, vizitate de fantastice întrupări erotice. Zburătorii lui Ovidiu Georgescu sunt aici, printre noi, un fel de confrerie pâlpâindă, care mai întreține intruziunea fantasticului, altfel spus a visului, a iluziei, într-o societate a pragmatismului vulgar. Păcat că în narațiunea cinematografică eroul apare ca fiind trimis la treabă de un  fel de mentor, raisonneur, staroste, sfătuitor, șef-mason, vraci-barman universal, trăitor într-un conac părăsit, personaj cu prea multă și nejustificată încărcătură, pe deasupra și dezavantajat de o neinspirată alegere a actorului (Constantin Cojocaru). Lăsat să hălăduiască prin lume, fără a se tot întoarce la matcă, personajul lui Gabriel Duțu (botezat, încifrat, Zanoni) ar fi fost, poate, mai atașant în încerările lui de a adăsta într-un pat, mă rog, mai mult sau mai puțin neprihănit. Așa cum bănuim că este cel al eroinei noastre, juna Eliza (Iulia Verdeș), logodită cu molaticul fiu (George Ivașcu) al unui boss autoritar (Constantin Cotimanis), aspirantă la statutul de cântăreață pop, visul atâtor fete cu mintea aburită de succesul vedetelor de mucava.
Zburătorul îi dă toată viața peste cap, dublul lui fantasmatic i se arată peste tot, în apă și pe uscat (montajul Laurei Baron nu este străin de magie), ba și, ironie, o lasă fără glas, de fapt scutind-o de ridicolul improvizatei meserii. O recuperează, cu alte cuvinte, de dragul ei intrând el însuși în tagma muritorilor. Iulia Verdeș, minunata interpretă din Elevator, (ne era dor de ea) Gabriel Duțu, actor  venit din teatru, cu farmecul unui chip modern, cu ceea se cheamă în film privire, până acum neexploatat de cinema (cu excepția telenovelei Narcisa sălbatică), dau o anumită grație unui miez narativ finalmente salvat din hățișurile epice. Insolitul lor cuplu este un câștig al filmului. Ei duc povestea mai departe.