… Un bărbat cu un blând aer buimac descinde, agățat de corzi, pe turnul unei clădiri oficiale pentru a-și salva un porumbel ascuns acolo de spaimă. Teama, cu atât mai mare cu cât nu poate fi mărturisită, îi încearcă și pe cei din stradă: de fiecare capăt al frânghiilor se află agățat un fragment dintr-o fotografie bine cunoscută, acel ochi, acel nas se clătinau acolo sus, dând să reconstituie portretul celui așteptat într-o „vizită de lucru”. Suntem înainte de 1989. Eroul nostru (din film) coboară, inocent, direct într-o dubă. Nu mai este nevoie să spunem a cui. Montaj sec. Astfel se încheie
Timpul liber al tânărului Valeriu Drăgușanu (Premiul pentru debut la Costinești, anul acesta), tocmai când ne instalaserăm mai confortabil în film. Autorul se eliberase, către final, de teroarea - sau de fascinația - autorității livrești de la care se revendică din capul locului: jocul pirandellian al tristului transfer de existențe, al „voioșiei înșelării de sine”. De altfel, ecranul se deschide chiar cu un citat din cel care a scris „Șase personaje în căutarea unui autor”, sub cupola căruia proaspătul cineast își construiește filmul. Potrivit propriei sale mărturisiri, a plăsmuit „un personaj gogolian ieșit din mantaua lui Pirandello și care trăiește în România lui Ceaușescu”. Chiar aglomerarea trimiterilor vorbește despre principala sursă destabilizatoare a acestei prime opere fără doar și poate a unui tânăr înzestrat: el „pirandellizează” - îndrăznesc să spun - de două ori, ceea ce este excesiv pentru raporturile spectatorului cu povestea. Modestul funcționar Milică Dobrescu (
Horațiu Mălăele, poate în cel mai bun rol al său postrevoluționar) evadează din mizeria cotidiană într-un spațiu oniric în care nu mai puțin umilii săi colegi capătă o identitate pe cât de fastuoasă, pe atât, de amenințată de aripa morții. Dar, la rândul său, „cinovnicul” gogolian nu este decât un erou expulzat din pagina unui scriitor care cutreieră filmul exercitându-și voința auctorială cu o ironie tristă, al cărei secret numai
George Constantin îl cunoaște, programând destine „la vedere” într-un prea încâlcit joc al unai postmodernism încețoșat; „autorul-scriitor” dictează nu devălmășii ludice, ci beții amare, ritualuri ale unei deșănțări rău prevestitoare. De aici seria simbolurilor acaparate din recuzita scenei – măști, sfeșnice etc. - dispuse cu o certă intenție teatrală, dar care, cred, fac dificilă funcționarea relației spectatorului cu istoriile mereu întretăiate de pe ecran. Cu alte cuvinte, nu apucăm să ne instalăm într-un regim al narațiunii și suntern goniți, împinși în slalomul realism - oniric - fabulație textualistă, consecința fiind acel sentiment al amânării adevăratului film. Nedesprins, încă, din culcușul mătăsos al unor varii chemări, este greu de prefigurat calea de viitor a lui Valeriu Drăgușanu, dar, în mod sigur, el are ceva de spus în filmul nostru. Neînfrânarea de care vorbeam aparține construcției narative; la nivelul cadrului, el are rigoare, ritm, o remarcabilă distincție a detaliilor obsedante de cele doar aluzive și, în această din urmă privință, cooperarea directorului de fotografie
Florin Mihăilescu a fost esenţială. Într-o epocă în care face ravagii răfuiala cu istoria de la origini până în prezent, în care totul este repus în joc cu o patimă în care deslușim mai degrabă conjuncturalism politic și searbădă însușire de mode decât apartenențe artistice, debutantul Valeriu Drăgușanu își caută un drum ce se revendică chiar de la cinematograful care nu a încetat să se interogheze. Nu este exclus să se apropie cândva chiar de spiritul acelui atât de limpede și emoționant film pe care îl citează cu multă știintă,
Camera cu fereastră spre mare al lui Janos Zaorski. Neuitarea acelei mici bijuterii prea repede trecute cu vederea la vremea ei - poate fi un semn.