În sfârșit un debut care nu are nevoie nici de circumstanţele atenuante ale vârstei, nici de invocarea compensatorie a stringenţei discursului politic pentru a se justifica. Trahir (A trăda) este filmul unui tânăr surprinzător de necontaminat de vreo modă a timpului, nici de la noi, nici de aiurea; el nu este furios cu program, ci doar îndurerat, de aceea îi este străin șantajul miciIor aluzii mediocru-măgulitoare. Astfel ni se înfățișează Radu Mihăileanu, al cărui prim film, multipremiat în lume ne este oferit și nouă, la o buna distanță de premiera sa internaţională. Întâmplarea a făcut ca numai cu două zile înainte de a mă duce la Scala să-I aud - Ia TV 5 - pe Roland Barthes în rolul lui Thackeray din filmul lui Andre Téchiné Surorile Brönte, spunând aceste cuvinte împrumutate, de fapt, de la Henry James: „Nu am putut să înţeleg nici a suta parte din ceea ce îşi îngăduie viaţa cu noi. Pentru asta ne-ar trebui un timp fără sfârșit. De aceea, poate, operele de tinereţe sunt pline de zgură. Ne-ar trebui mult mai multă vreme pentru a da soliditate cochiliei noastre. Pentru a o face dură şi strălucitoare. Dar se întâmplă și acest lucru drăcesc: adeseori cochilia este strălucitoare fără să fie neapărat și dură.” Am avut acest sentiment în faţa filmului tânărului nostru cineast care, în Trahir, atacă fără complexe, dar și fără exaltări orgolioase o temă universală, pactual cu diavolul care, în condițiile dictaturii comuniste, a cunoscut excrescenţe monstruoase. Unui poet, ziarist în viaţa de toate zilele, arestat pentru un afront suprem, i se propune un contract în aparenţă ciudat chiar pentru mediuI concentraţionar, batjocoritor al tuturor valorilor: libertatea de a-şi scrie versurile, apoi Iibertatea ca atare în schimbul a ceea ce s-ar fi putut numi o modestă, nevinovată colaborare cu securitatea. Mai mult decât atât enigmaticul personaj care este „noul inspector” (Alexandru Repan în toată amplitudinea talentului său) îl obligă să scrie: „omul George Vlaicu nu mă interesează dar poetul nu are voie să moară”. Ceea ce urmează sunt avatarurile surogatului de libertate atât de scump plătită: „nu credeam că mi se vor smulge versurile cu preţul ruşinii”. S-ar putea bănui că omul şi-a redobândit statutul normalităţii într-o ţară cu destin a-normal: are o familie, o carieră, recunoaştere. În realitate, existenţa i-a fost pentru totdeauna sfârtecată. Nu știu dacă era imperios necesar recursul la documentele de arhivă pentru a localiza şi a marca succesiunea etapelor istoriei. Bătaia filmului este mai mare. Într-o societate în care „Dumnezeu i-a trădat pe oameni” s-ar putea, eventual, vorbi de treptele trădării. Și totuși acestea nu există. Cine a semnat pactul, fie și numai în numele irepresibilei dorinţe de a crea (admirabilă imaginea paginii aIbe care așteaptă pe masa din celulă, ispită, preţ al vânzării, mângâiere, început de viaţă, toate la un loc) nu mai poate fi salvat. Talentul în sine nu răscumpără o viaţă, ci izolează şi descoperim pe chipul straniu al acestui actor aproape necunoscut nouă, Johan Leysen, stigmatul condamnării Ia singurătate. Pentru prieteni el nu „scrie, ci ţipă”: recunoaştem aici formula pe care Derrida i-o aplica lui Antonin Artaud: „ils préféré le cri á l'écrit”. Refugiul în lumea magică a circului, întâlnirea cu pitica înţeleaptă („încetează să te mai crezi istoria lumii”) îi prieljuiesc cineastului, dincolo de unele reverenţe cinefile, câteva scene de o emoţionantă stăpânire a întregului, de subtilitatea ideii la vraja cadrului. Ce păcat, ce mare păcat - cred - aceIa de a nu fi avut puterea să nu complice inutil destinul eroului damnat. Între Faust și Mefisto, Radu Mihăileanu îl salvează pe acesta din urmă. Venind pe urmele poetului în străinătate iar după moartea acestuia angajându-se, răzbunător, dar ca atâţia alţii, la „Europa Liberă”, protectorul diabolic zdrobeşte „strălucitoarea cochilie” a ambiguităţii, pariu şi făgăduinţă, totodată, a artei. Trahir a avut în mână, cel puţin până către final, această carte majoră şi a jucat-o bine. Până nu a apucat să spună pe nume „mulajului de ticălos” care adpostește şi îngeri și diavoli, și mai ales, oameni.
