Acolo, în Dreptate în lanțuri, Claudiu Bleonț şi Petre NicoIae purtau hainele de capătat, aruncate pe ei la întâmplare, străine, hainele-însemn ale celor care aveau să aleagă împleticindu-se, sinuciderea şi delaţiunea, ca pe două destine potrivnice. Aici, în Pas în doi, aceiaşi actori îşi livrează personajele şi prin intermediul costumului-mască, la care apelează cu intermitenţe, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea, de amânare a întâlnirii cu propria identitate. Mihai (Claudiu Bleonţ), băiatul fragil şi nehotărât, este „trădat” în întreaga sa vulnerabilitate de albul costumului de sabreur. Bleonţ (ar folosi la ceva să ne tot mirăm de infinitele sale resurse?) pluteşte pe suprafaţa extrem de alunecoasă a „de ce-urilor ce închid în ele totul, de la curiozitate la disperare, de la nevoia de certitudine la cea de refugiu. Priviţi-I cu ce ochi febrili întreabă: ţi-e frică de singurătate?” şi cu cât prefăcut, zeflemitor interes vrea să ştie rostul unui păhărel de argint din casa prezumtivului socru. Eroul este mereu aici și în altă parte, performanţa dedublării interpretului mergând pâna la a avea, parcă, două chipuri diferite în întâlnirile cu cele două partenere.
În costumul său sclipicios, mătăsos, de boxer în ceasurile libere, personajul lui Petre Nicolae vine şi el către noi purtând un văl ce se cere înlăturat, căci bolovănosul Ghiță, cel care tot mârâie, tună şi fulgeră, care — spre deosebire de Mihai — pare că ştie totul, cum se face curte unei fete („pe astea trebuie să le răsfeţi...”), cum stau lucrurile cu sportul („ai dracului, ştiţi voi ce este boxul!”...), etapele unui menaj („v-aţi luat mobilă, aragaz?”) este, în fond, stângaci şi timid. Momentele sale de curaj se consumă pe ascuns, sub duș când, ca într-un fel de comică autopedepsire apa este lăsată să curgă peste haine, inclusiv peste cele de sărbătoare. Cu înfăţişarea sa dură, colțuroasă, Petre Nicolae putea fi uşor clasificat într-o casuţă din tabelul speciilor cinematografice. Șansa de a lucra cu Dan Piţa, mai înainte cu loan Cărmăzan în Lișca, i-a înlesnit, încă de la început de cariera, cultivarea unui filon fantezist al jocului.
Din Lișca o ştim şi pe Ecaterina Nazare, actriţă oarecum stranie, aducând cu ea făgăduinţa unui cer ce stă să se însenineze, excelentă interpretă a demnității şi a forței ce pot sălăşlui într-o fiinţa atât de gingaşă. Credibilă în renunţări, în oroarea de compromis ca şi în speranţele luate de la capăt, Maria ei are energie, suflet şi înţelepciune pentru toți ceilalți.
O prezenţă — Anda Onesa, fata cu mister drămuit, cu o putere de aşteptare măsurată și ea, o eroină-cutie de rezonanţă pentru neliniştea altora.