Semnificativ film pentru cinematografia noastră la ora de faţă, şi fac afirmaţia oricât aş vrea să mă feresc de sentenţiozităţi, de diagnostice. Dar cu toate aceste reticenţe, care ţin de conştiinţa erorii posibile în orice raţionament, îndrăznesc să afirm că
Pas în doi este, la o primă privire, tocmai un film-diagnostic. O idee modestă, tradusă într-o poveste mică, timidă, în spiritul acelui „aş avea şi eu ceva de adăugat” capăta pe mâna unui regizor foarte „în mâna”, dimensiuni de catedrală ridicată pe un loc doar cât o cutie de chibrituri. Pentru
Dan Piţa,
Pas în doi are, cred, vaIoarea experimentării unei piese de virtuozitate. Instrumentistul se dovedeşte uluitor, iar de piesă cine se mai întreabă?
Povestea în sine este plasată într-o uzină care, în viziune Piţa, n-are nimic din aerul idilic în care este de obicei filmată o uzina ca să fie cea mai.., dar care aici îţi dă sentimentul că este un loc unde se munceşte zdravăn şi mai ales un loc care nu este, ca de atâtea ori, un simplu fundal pe care se aplică o poveste cinematografică, ci un adevărat personaj care joacă alături de celelalte. Un loc unde tinerii mai fac şi altceva decât să muncească, îşi mai fac şi şotii, se bucură de viaţă, sau sunt amărâţi, sunt plini de ulei pe mâini, pe faţă, pe salopete şi se gândesc, chiar cu glas tare, ce-o să facă ei la ieşirea din tură. Se gândesc, de pildă, la o petrecere cu dans, cu muzică plină de nerv şi decibeli. În filmul nostru de actualitate este aproape de neconceput să nu existe cel puţin o secvenţa destul de lungă cu dans, bar, antren şi balerine. Există şi aici, dar fără bar şi fără balerine. Este o întâlnire tinerească, care în concepţia lui Piţa devine unul dintre cele mai concentrat-dramatice momente. Nimic în spirit de divertisment, ci o surprinzător de elocventă modalitate de a divulga alte faţete ale personalitaţii acestor tineri. Tonul este alternativ, între veselie şi tristeţe, iar muzica devine un fel de odă adusă dorinţei de a exista. Secvenţa, în întregul ei, are dimensiune antologică.
Unul dintre cele mai dese reproşuri aduse realizatorilor noştri este că nu prea ştiu să creeze viaţă pe ecran. Faptele sunt de obicei seci, juste şi incredibile, iar oamenii de pe ecran se simt ca la fotograf, înţepeniţi în gesturi şi în replici. lată, însa, un film în care lumea are, în primul rând, farmecul autenticității ei, se poartă fără complexul copleşitor al celor ce se ştiu pe platou, pe peliculă şi apoi pe ecran, unde au de spus nişte lucruri care trebuie să fie neaparat memorabile. Lumea filmului din
Pas în doi are într-adevăr viaţă. Tinerii şi tinerele, dar şi celelalte personaje par că-şi văd de treabă, în timp ce operatorul lui Dan Piţa îi surprinde într-o lumină și dintr-un unghi destinat să materializeze viziunea realizatorului. (Marian Stanciu este operatorul şi Relu Moraru cameramanul).
S-a mai afirmat că avem mari actori şi afirmaţia nu este lipsită de acoperire, dar nu s-a spus decât arareori că am avea mari actori de film. lată-i aici, demonstrându-se ca actori într-adevăr de film, pentru că regizorul îi face să treacă un prag despre care, iarăşi, arareori se pomeneşte, dar el este atât de greu de trecut dacă nu chiar insurmontabil: pragul dintre actoria de teatru şi cea de film. Ei se numesc: Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae, Ecaterina Nazare, Anda Onesa — un adevărat cuartet care a valorificat admirabil sub îndrumarea lui Piţa ideea dramatico-regizorală care a vrut ca înainte de a-i angaja în conflictul povestirii actorii să intre într-o stare de autenticitate. Şi ei sunt admirabili: prin naturaIeţe, prin sinceritate, prin inteligenţa şi forţa caracterelor pe care le ridica la puterea adevărului uman. Sunt atât de vitali şi implicaţi în ceea ce li se întâmplă încât îți vine să recomanzi scenariştilor să se ia după asemenea interpreți când îşi proiectează povestirile lor destinate ecranului. Există, aşadar, regizori, există actori de o asemenea dimensiune. Exista compozitori care scriu muzică pentru film şi nu partituri de concert lipite unui film. Adrian Enescu, de pildă, este un asemenea compozitor şi el semnează muzica la
Pas în doi. Există, aşadar, toţi aceştia. Ne-ar mai lipsi şi o dramaturgie pe măsura talentului, forţei şi inteligenţei celor ce se pun în serviciul ei. Îţi vine să le spui scenariştilor că ar fi cazul să se supună unei cure de vitalizare, să facă jogging prin actualitate, să-şi irige creierele cu sângele existenței celei de toate zilele. Să vadă mai mult şi mai departe, să se supună acestei terapeutici a adevărului care nu iartă. Doar că, în această cură de revigorare — ca în tot ce există pe lumea asta, şi aici apare un „doar că” — să nu uite că exista un „warning” (ca pe orice cutie de medicamente) tratamentul se face sub supraveghere medicală.
Toate acestea sunt constatări, dar nu o concluzie. Concluzia este alta: aşa cum în materie de ecranizări, în general şi nu numai la noi, se poate face afirmaţia care nu este chiar o butadă „daţi-mi un roman slab ca să scot un film bun” (afirmaţie pe care o face doar realizatorul care este cu adevărat realizator) s-ar putea spune, de astă dată înscriind discuţia în aria noastră „daţi-mi un scenariu fără pretenţii (dealtfel putem să şi dăm pentru că, slavă domnului, avem şi de unde!) ca să pot demonstra o viziune cinematografică.”
Reprivind acum din alt unghi filmul lui Dan Piţa aş spune că mai curând decât un diagnostic el este o demonstraţie de viziune cinematografică, o adevărată lecţie de modul cum talentul poate ridica — aparent-nesemnificativul la puterea simbolului. Povestirea propriu-zisă suferă prin actul însuşi al vizualizării un proces de dilatare, de transformare a neînsemnatului în semnificaţie, a banalului în destin, a universului mărunt în condiţie umană. Povestea nu este, aşadar, mică ci doar un punct de pornire. Filmul o supraetajează în sensuri şi o închide între două coperți…genericul și finalul. La început, în generic, cineastul pătrunde parcă printr-un tunel (al cunoaşterii, al universului existenţial, al forării spre necunoscut sau spre lumină?) către o imagine simbol: un tânăr care fandează. Atitudinea sa pare a fi o ipostază de studiu. Este un cadru cu multă lumină, în care personajul este îmbracat în alb şi proiectat pe un perete alb. În finalul filmului, privirea cineastului execută o retragere din universul în care pătrunsese şi îl descrisese, lăsându-l acum sub pâlpâirile unor stele vagi între aceste două coperţi simbolice întâmplarea narată este renarată în secvenţa petrecerii dansante care devine în sine un film în film. Aici totul este preluat din cotidian și plasat în alt plan, în planul meditației asupra condiției umane, al acelei lupte eterne pentru a fi. Transpusă astfel în alt registru, povestea se dispensează de prea multe cuvinte şi urmăreşte, ca pe nişte traiectorii aeriene, câteva evoluţii în univers sonor. O coregrafie a jocului destinelor. Dintr-odată totul este ridicat la puterea unei metafore cinematografice, iar
Pas în doi devine o demonstraţie de ce înseamnă exprimarea unei viziuni de cineast. Dan Piţa a preluat o provocare ca să-şi dovedească sieşi că se poate autodepăşi. Este un jucător, dar mai ales unul dublat de un artist autentic. Asta e secretul, dacă mai este un secret pentru cineva.
