​Istoria devenită film

     Se vor împlini, nu peste multă vreme, trei sferturi de veac de la premieră unui film ro­mânesc al începuturilor. Independența României (Războiul Independenței sau Răz­boiul pentru neatârnare). Gestul emoționant al realizatorilor de atunci — de a evoca o pa­gină crucială din istoria poporului nostru — se petrecea pe vremea uneltelor dintâi ale unei arte care abia se descoperea pe sine în 1912, deci, când se împlinea sfertul de veac de la evenimentele evocate, filmul romanesc aducea pe ecran într-un spectacol de mare montare, realizat sub bagheta pasionatului Grigore Brezeanu („regizor la 20 de ani”), momentul de intens elan patriotic al cuceririi independenței de stat a României. Revâzându-l cu o mereu reînnoită bucurie, acest marcant film din preistoria cinematografiei naționale reclamă atenția comentatorului pentru ca prima creație cinematografică de anvergura coincide cu o opera de arta anga­jată, consacrată unor evenimente istorice esențiale din trecutul de luptă pentru neatâr­nare a poporului român, iar pentru noi, cel de azi, ca și pentru generațiile care vor veni, filmul acesta îngălbenit de vreme a dobândit, neîndoios, o „funcție documentară”. Realizând filmul Pentru Patrie — când se împlinea un veac de la războiul independenței din 1877 — regizorul Sergiu Nicolaescu intercala în acțiune secvențe din filmul Independența Ro­mâniei (trecute printr-o culoare cu patina de epoca), conferindu-le o finalitate fără niciun dubiu: ele reprezentau însuși evenimentul evocat în filmul contemporan, ele nu mai erau film, ele deveniseră istorie.
     Capacitatea aceasta a filmului de a deveni istorie este o „armă” a artei a șaptea demnă de a fi luată în seamă, mai ales pentru că răs­punderea cinematografului față de istorie apare într-o lumină, de-a dreptul, orbitoare. Multe secvențe din marile noastre filme isto­rice, consacrate unor personalități și evenimente din zbuciumatul trecut de luptă pentru libertate națională și socială a poporului român, au pătruns în conștiința spectatorilor ca importante pagini de istorie.
     Un film de acum 21 de ani rămâne eloc­venta mărturie despre resursele artistice ale cinematografiei noastre în abordarea acestui gen de film Pădurea spânzuraților, desigur. Rareori am văzut, de-a lungul anilor, pelicule în care evenimente social-politice ale unui timp de cumpăna istorică — în cazul acesta, clipele de restriște ale primului război mon­dial — să se reflecte cu o asemenea intensi­tate în conștiința personajelor și, implicit, a spectatorilor. Aceeași dramatică ipostază a condiției umane și-a găsit o expresie cinematografică foarte elocventă și în filmul Viața nu iartă de lulian Mihu și Manole Marcus inspirat de câteva schițe ale lui Alexandru Sahia a căror acțiune este plasată în aceeași pe­rioadă istorică a anilor 1914-1918. Cadrul antologic al gamelei, agățată de sârmele ghim­pate ale unei tranșee, din care picură obse­dant apa, este un cadru-avertisment, o preg­nantă metaforă antirăzboinică. Din realitățile primului război mondial au fost inspirate și alte filme. Ultima noapte de dragoste (ecranizarea Iui Sergiu Nicolaescu după romanul lui Camil Petrescu), sau filmul lui Alexandru Tatos Întunecare (ecranizare a romanului lui Cezar Petrescu, trecut prin filtrul de gândire și sensibilitate al scenaristului Petre Sălcu­deanu).
     Un capitol important al cinematografiei na­ționale îl constituie filmele inspirate din mo­mentul de răscruce istorică al lui August 1944. De la Valurile Dunării a trecut mai bine de un sfert de veac. Filmul lui Liviu Ciulei (pe scenariul lui Francisc Munteanu și Titus Po­povici) evoca un episod din vara lui 1944, pe­trecut pe Dunărea minata de fasciști, aducând pe ecran o pagină emoționantă din lupta co­muniștilor pentru instaurarea unei noi orân­duiri, mai bune mai drepte, pe pământurile României. Dramatismul întâmplării își păs­trează peste ani forța unor imagini antolo­gice: filmul are o permanentă tensiune inte­rioară. personaje puternice și frumoase, care deprind din mers lecțiile istoriei și ale revolu­ției, actori pe măsura personajelor (Liviu Ciulei, adolescenta Irina Petrescu, Lazăr Vrabie, Ștefan Ciubotărașu), iar șlepul plutind pe apele în flăcări ale bătrânului fluviu își păstrează intact dreptul la metaforă. Cinematografia noastră, prin acest film-jalon, care impunea un exemplar portret de erou comunist, își începe, de fapt, împlinirea unei misiuni de înaltă îndatorire patriotică: aceea de a rememora pe ecran, în pagini cinematografice reprezentative, evenimentele cruciale ale revoluției de eliberare socială și națională, revoluția antifascistă și antiimperialistă de la 23 August 1944, prin care comuniștii au schimbat din temelii destinele și rosturile țării, deschizând României orizonturi contemporane în sfertul de veac care a trecut de la acest exemplar film al insurecției, cinematografia naționala s-a îmbogățit cu numeroase pelicule consacrate evenimentelor de la hotar de ere sociale. Unele dintre ele și-au propus să aducă pe ecran chiar zilele și orele lui August '44. Așa a fost cu mai mulți ani în urma. Procesul alb, de Iulian Mihu, ecranizare a romanului „Șoseaua Nordului” de Eugen Barbu, o incitantă reconstituire a ambianței social-politice de epocă, bogată în elemente de atmosferă — personajele cărții dobândind consistență cinematografică datorită și unor foarte buni actori ca Marga Barbu, Iurie Darie, Gina Patrichi, George Constantin, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică. Recent Ziua „Z” de Sergiu Nicolaescu, filmul-frescă scris de Ioan Grigorescu, o incursiune prin diferite medii social-politice ale vremii, la ceasul și în minutele declanșării insurecției, o peliculă tensionată, cu o distribuție numeroasă, care a impus, în prim-plan, eroismul și abnegația comunistă.
     Dar rememorările cinematografice consa­crate acelui timp istoric au recurs nu numai la modalitatea artistica a ecranizărilor, sau la aceea a reconstituirilor de factură documen­tară. Regizoarea Malvina Urșianu, de pilda, în Serată și-a concentrat acțiunea în noaptea de răscruce, proiectând evenimentele pe un ecran simbolic, desenând degringolada și apusul unei lumi — care trăia, atunci, în Au­gust, un tragic și grotesc „moment al adevă­rului” sugerând expresiv (îndeosebi prin prezența personajului de neuitat interpretat de Cornel Coman) acțiunea forțelor progre­siste care au luptat atunci pentru instaurarea unei noi orânduiri sociale. Cerul începe la etajul III de Francisc Munteanu (cu Silviu Stănculescu, Matei Alexandru, Gh. Iones­cu-Gion) sintetiza, în imagini percutante, drama războiului și urmările ei, peste ani, în conștiința unui fost ilegalist. Porțile albastre ale orașului de Mircea Mureșan (cu Romeo Pop, Costel Constantin, Ion Caramitru, Emi­lia Dobrin-Besoiu) transpunea, într-un alt timp creator, un scenariu de amplă respirație epică și poetica al lui Marin Preda, înfățișând pagini impresionante din lupta eroică de apărare a Bucureștiului. În regia lui Doru Nastase, pe scenariul lui Titus Popovici, filmul Pe aici nu se trece aducea un omagiu sacrificiului eroic al elevilor școlii militare din Păuliș, căzuți în lupta cu trupele hitleriste aflate în retragere. Alexandra și infernul de Iulian Mihu, după romanul omonim al lui Laurențiu Fulga (cu Violeta Andrei, Romeo Partenie, Cornel Patrichi) rămâne un incitant și tragic film de război și de dragoste. În Așteptând un tren de Mircea Veroiu, pe scenariul lui Ilie Tănăsache (cu Maria Ploae, Mircea Diaconu, Andrei Finți), se conturează, în tonuri dramatice, eroismul și abnegația luptătorilor pentru eliberarea României de sub ocupația fascistă. Subiectul unui film precum Emisia continuă de Dinu Tănase după Aurel Mihalache aduce pe ecran un fapt de viață, petrecut în ziua imediat următoare actului istoriei de la 23 August, când o mână de oameni a aparat, împotriva unei unități militare fasciste, postul de radio „România” de la Bod. În sfârșit, din prezentul imediat al ecranelor, desprindem filmul lui Sergiu Nicolaescu, Noi, cei din linia întâi, pe un scenariu de Titus Popovici, cu Anda Onesa, George Alexandru, Valentin Uritescu, Ion Besoiu, Ștefan Iordache, Mircea Albulescu, Sergiu Nicolaescu și mulți alți interpreți remarcabili. Un film emoționant și patetic, dedicat erotismului ostașilor români care au luptat la finele celui de-al doilea război mondial pentru eliberarea Transilvaniei de sub cotropirea hortysto-fascistă și, în continuare, pentru eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei de sub tirania fascistă.
     Scoțând în evidență eroismul, abnegația, capacitatea de sacrificiu a luptătorilor pentru apărarea ființei naționale, evidențiind absurdul aberațiile și atrocitățile — fizice și morale ale războiului, filmele românești au avut întotdeauna un profund mesaj antirăzboinic. O simbolică emblemă ar putea fi imaginea „omulețului cu floarea” din filmele lui Gopo, care a purtat pe toate meridianele globului mesajul de pace, de înțelegere și de prietenie al cinematografiei noastre, al poporului nostru: a imagine, cum frumos spunea cineva - cât un tratat de pace.