„Martor” și „participant”

     Documentarul
     Filmul documentar este un mod de a vedea realitatea. Un mod de a vedea realitatea ca atâtea altele, dar un mod cu o specificitate inconfundabilă, care decurge din însăși de­numirea sa. Unul dintre principalele semne de forță ale filmului nostru consta tocmai în incapacitatea cineaștilor de a-și fi exercitat activ, de-a lungul anilor, condiția de martor al unei realități în continuă devenire și condiția de participanți la procesul complex de edificare a unei societăți multilateral dezvoltate Metafora cinematografului-oglindă este insu­ficientă pentru a caracteriza activitatea docu­mentariștilor, tocmai pentru că munca lor, materializată pe ecran, a depășit adesea, de cele mai multe ori, caracterul consemnativ. Ar fi mult mai potrivită metafora cinemato­grafului-daltă. Astfel spus, dacă reparcurgem istoria filmului documentar românesc, vom avea în față nu numai un panoramic semnifi­cativ al transformărilor și mutațiilor petrecute în România ultimelor patru decenii, ci și „dia­grama” contribuției cinematografului însuși la procesul constructiv. În acest sens, determi­nanta a fost (și va fi) forța de semnificație a filmelor documentare. Este bine, cred, să ne reamintim din când în când vorbele unui repu­tat teoretician al genului, englezul Paul Rotha: „Pe documentarist nu-I interesează aparența lucrurilor și a oamenilor. Ceea ce atrage atenția sa sunt semnificațiile pe care le ascund lucrurile și pe care le reprezintă per­soanele”. Acesta ar fi și resortul „bătăii de aripă” a filmelor documentare... Restul (para­frazând o replica fundamentală), restul e ficțiune...
     Mă gândeam la toate acestea văzând (sau revăzând) zilele trecute un „set” de filme documentare dintre acelea prezentate în cadrul concursului anual de creație dotat cu „Cupa de cristal”. Cum răspunde, deci, documenta­rul actual principalelor comandamente ale genului? Prin forța lucrurilor răspunsurile sunt diferite, de la caz la caz, de la film la film... Adunând însă plusuri cu plusuri și mi­nusuri cu minusuri (deși chiar în perimetrul unui singur film suntem puși uneori în situația de a aduna plusuri cu minusuri) se poate considera că filmul documentar românesc se afla într-un moment bun al existenței sale, datorat îndeosebi infuziei de gând creator tânăr, capabil să extragă din faptele aduse pe ecran semnele și semnificațiile prezentului socialist.
     Tânărul regizor Laurențiu Damian s-a aflat pe un șantier gorjean unde, în cadrul așa-numitei „acțiuni 7000”, s-au strâns șapte mii de muncitori din toate zonele țarii — și s-a întors de acolo cu un film. Pe unde-am fost și-am colindat, străbătut de fiorul adevărului de viața. Regizorul și operatorul Mircea Bunescu s-au apropiat de oamenii șantierului în clipele lor de muncă, în clipele lor de ră­gaz, în clipele lor de visare, și le-au surprins parcă și respirația gândului, sunetul vorbelor nerostite. Seara, după o zi de muncă intensă, oamenii se adună în jurul televizorului și pri­vesc uitați, dincolo de imagine, dincolo de șacalul cu corn de pe micile ecrane, spre cei dragi de acasă. Pușcăturile, apoi, sparg dis-de-dimineața liniștea șantierului. Mai vine o seară și oamenii se adună la cinematograf, pe băncile de lemn din fața pânzei albe bătute de vânt pe care plutesc imagini dintr-un film de dragoste. Mai trece o zi, și încă una. „Puștoaico, tu ai sânge de vipera” sună versurile unei melodii rătăcite printre suflete. Mai trece o zi, și încă una, oamenii din toate județele țării care au venit pentru cinci luni printre mi­nerii Gorjului își fac bagajele și pleacă, lăsând în urma lor o treabă bine făcută, o treabă pentru țara din partea țării întregi. Nici o „vorba mare” nu trece prin acest film în care sunt „la ele acasa”, oriunde, chiar departe de casă, gesturile simple și esențiale ale adevă­rului omenesc. În Căutătorii de aur, regizorul Moscu Copel și operatorul Otto Urbanski s-au apropiat de asemenea, cu înțelepciune și respect, de oameni ai muncii dintr-o alta parte de țara, de minerii Apusenilor. Metafora unui răsărit de soare „ca un glob de aur” n-a fost niciodată mai „în temă”. Puține filme am văzut în care să pulseze atât de puternic, ca o inimă, speranța. Speranța că acolo, în mărun­taiele de minereu ale muntelui, se va ajunge azi, se va ajunge mâine la dramul de aur visat și presimțit, „auzit” ca o melodie îndepărtată de fanfară. Și ce poate fi mai frumos decât re­plica minerului care a scotocit o viața în­treagă munții în căutarea grăuntelui de metal prețios: „filonul de aur al vieții mele au fost copiii și femeia”!...
     Multe alte filme ale Studioului „Al. Sahia" și-au propus să extragă gesturi și fapte sem­nificative din realitatea contemporană. O idee originală stă la baza filmului Dacă n-ar fi dra­goste... de loana Holban: pentru a da o ima­gine a grandiosului efort de muncă desfășu­rat pe șantierul Canalului Dunăre—Marea Neagră, reporterul cinematografic se adresează, într-o noapte de revelion, soțiilor de constructori; faptele soților lor ajung la spec­tator prin intermediul unor „cutii de rezo­nanță” cu accente particulare. În Și a fost prima zi... de Doru Cheșu, documentarul ia forma unei „cronici”: cronica mutării din loc a unui munte cu rădăcini de cupru. În Cea­IaItă parte din noi de Șerban Comănescu, do­cumentarul ia forma unui monolog: o soție de marinar, față în față cu marea, stă de vorbă cu „cealaltă parte din ea”, aflată de­parte, peste mări și oceane ale lumii. Nu există pământuri rele de Erwin Szekler abor­dează o temă de actualitate, aceea a fertiliză­rii fiecărui petic de pământ. Mai puțin convin­gătoare mi s-au părut unele documentare ca Eforturi încununate cu succes (despre un in­giner din Câmpulung Muscel) sau Porți către frăție (Odorheiul contemporan), poate pentru că respectivele filme se mențin în zona des­criptivului rece. Un alt semn de forță al filmului documentar a fost și va fi atitudinea. Men­ționabil în acest sens este documentarul Sa­binei Pop, loane, cum e la construcții? Autoarea își propune să vorbească despre o zi de muncă a unor tineri muncitori din con­strucții, despre condițiile lor de lucru și de viață, filmul pledând, prin imagine, pentru re­medierea unor stări de lucruri care îngreu­nează desfășurarea normală a muncii, vieții în doi pe un șantier de construcții. Dar nu este încărcat, oare, alb-negrul imaginii cu prea evidente tonuri de cenușiu? Este o în­trebare la care e mai greu de răspuns, tocmai pentru că filmul iese uneori din zona docu­mentarului propriu-zis. Este și ceea ce se în­tâmplă — în altă arie tematică — cu un film ca Urâți-vă cu măsură, tovarăși! de Titus Me­saroș. Autorul manifestă o binevenită și ne­cesară atitudine civica față de manifestările re­probabile (între vecini, la piață, în locuri de parcare, la iarbă verde etc.) din viața de toate zilele; dar nu apelează la fapte reale, ci însce­nează scheciuri mai mult sau mai puțin con­vingătoare pe „tema dată”, rămânând în afara documentului de viață.
     Valoarea documentului de viață este pro­bată prin timp. În remarcabila monografie poetică George Bacovia — poemul de mâine de Nicolae Cabel, un eseu cinematografic de mare rafinament imagistic și cu atmosferă atașantă, sunt inserate documente cinemato­grafice din viața poetului și din viața literară a anilor evocați (surprinse pe peliculă, cum o spune filmul, de documentariști anonimi) de-a dreptul impresionante prin capacitatea de a vorbi despre o epocă, despre un timp. La fel, imaginile inaugurării Universității clu­jene din documentarul lui Paul Orza, Onisifor Ghibu sunt de-a dreptul palpitante. Să mai amintim de imaginile de epocă din filmul lui Mirel Ilieșiu, Sfârșit de veac în sunet și ima­gini, cu portretul în mișcare al „șefului pro­moției de cofetari” Jean Nestor? Ajunși la acest film, să punctăm încă una din liniile de forța ale filmului documentar: umorul, pasăre cam rară, totuși, printre preocupările cineaș­tilor noștri. Să terminăm, tocmai de aceea, articolul de față cu o glumă, extrasă din plă­cut-ironicul eseu Înțelepciunea și limitele ei de Paula și Doru Segal: un cor de fetițe de-o șchioapă cântă irezistibil, cu foc, o melodie de neuitat: „azi suntem mici dar mâine vom fi cu toții bărbați”...