„Concurs” – cronică de film

     „Cine-i domnule, ăsta, ia să vedem noi cine e el? Ştie tot, vede tot, poate tot”. Panait mestecă vorbele, odată cu chewing gum-ul şi cotrobăie în sacul Puştiului, în timp ce el, Puştiul, cocoţat în copac, caută drumul, în timp ce Lavinia protesteaza la ideea de per­cheziţie, în timp ce don' consilier le atrage atenţia că Puştiul le-a fost folositor pâna acum, în timp ce Vasile scandeaza: „Nu-i bun, nu-i bun, jos cu el, îi fac vânt”, în timp ce Tatiana cea grasa se împotriveşte ideii, în timp ce şefu' decide că-I vor păstra până la capăt, în timp ce Sandu îi face atenţi că Puş­tiul coboară, iar Puştiul chiar coboară, şi este evident că a auzit, întrucât el vrea să plece, le cere permisiunea să plece, pentru că e aştep­tat...
     Într-adevar, cine e domnule, Puştiul ăsta, care-şi flutură pelerina aurie pe şosea înain­tea autocarului, făcând opturi cu rabla lui de bicicletă, apoi intră în grupul lor, pe locul Je­nicăi, bolnavă incurabil de o boală „cu cân­tec”, cine e ăsta care n-a mai fost în niciun concurs, nu cunoaşte semnele, n-are busolă, dar găseşte tot, găseşte drumul, găseşte izvo­rul, îl găseşte la nevoie şi pe Mitică, găseşte chiar cadavrul fetei, violată în timp ce ei erau ocupaţi să se orienteze, pentru că „orientarea este proprie omului, omul devine mai frumos, mai puternic, orientarea înseamnă a găsi solu­ţia, atitudinea cea mai bună într-o anumită împrejurare, a acţiona adecvat..." Cine să fie Puştiul ăsta blond şi ascultător, care face tot ce i se cere, intră în mlaştină, sare primul peste prăpastie, rămâne să strângă fanioanele, dar într-adevar vede tot, vede şarpele, vede şi cum s-a pierdut busola, şi cine a găsit-o şi cui a dat-o, cine să fie, că uite şefu' întoarce maşina pentru el, deşi voci din grup susţin că n-a fost niciun puşti cu ei, iar şoferul nu-I are pe listă, el a venit cu 42 de oameni şi pleacă cu 42, n-are nimic în plus, nimic în minus, dar Puştiul există şi vine spre ei, din norul exploziei, vine ca şi dimineaţă, călare pe rabla lui de bicicletă, cu pelerina aurie, fluturând, le aruncă la picioare fanioanele de care vor avea nevoie la concursul de sapta­mâna viitoare şi pleacă în drumul lui, care este în direcţia opusă drumului lor, dar cine să fie el, Puştiul, că iată, ei îl urmează fasci­naţi, topiţi, topiţi la propriu într-o baie de lu­mină, îl urmează orbeşte pe un traseu care nu mai e de concurs — s-ar putea să fie de orientare, s-ar putea sa fie Drumul.
     Filmul lui Dan Piţa începe şi sfârseşte într-o atmosferă de mister, dar misterul nu e decât învelişul unui trup cu realitatea zdravănă, un înveliş viu, mişcător, reactiv care-şi îndepli­neşte funcţia de înveliş invers, adică în loc să protejeze, descoperă acea realitate, o lasă goală, o nuditate dizgraţioasă, impudică şi dezarmant banală. Realitatea unui grup, un colectiv mărunt, la propriu şi la figurat, nouă albi, nu negri mititei care, rămaşi doar opt, iau pe Puşti drept al nouălea, pentru că aşa cere regulamentul. Concursul are reguli pre­cise şi deloc secrete, este necesar, este chiar obligatoriu să le cunoşti. Filmul are şi el reguli precise, la început secrete, dar autorul scenariul este tot Dan Piţa, Concurs este un film de autor — nu întârzie să ni le dezvăluie. El sfâşie uşor vraja acelui început — drumul lichid parcă spre o poartă de abur, cu Puştiul drept călăuză aurie, călăuză călău­zita la rându-i de un cal alb, fantomatic — şi lasă să se vadă eroii viitoarei întâmplări, des­cinşi, personaj cu personaj din autocar. Figu­rile sunt decis banale. Misterul dispare, deci, din imagine, el este preluat de coloana so­nora — un zgomot straniu, de coasă? da, de coasă, iată şi cosaşii, iată şi iarba doborâtă. Ni se lasă, ca o străfulgerare de nou mister, imaginea unei fete care priveşte atent zbate­rea mică a unui cobai în „cursa” de sticlă, apoi prezentarea grupului continuă, de astă dată în prim-plan, însoţită de un zgomot de­parte de orice mister: o palmă răsunătoare şi un bâzzz! colectiv. Sub privirea îngăduitor zâmbitoare a Puştiului fixată asupra grupului de adulţi pierduţi într-un joc de copii, se des­cifrează şi imaginea fetei cu cobaiul. leşirea din mister continuă concomitent cu intrarea în realitatea filmului. O voce anunţă nazal participanţii intră în concurs pe propria răs­pundere. Pe propria răspundere, Puştiul in­tră, pentru o clipă, în bâză şi se salvează, atras de o fată. Fata dezleagă cuvinte încruci­şate şi vrea să ştie ce cuvânt poate fi acela care defineşte o colectivitate, sau o categorie de oameni solidari. „Grup” — răspunde Puş­tiul şi privirea vizează chiar grupul cu pricina, solidar deocamdată în cărarea sacului de echipament. Vraja se rupe cu desăvârşire. Puştiul este racolat, echipat, chestionat. Cine e? E rudă cu...? Cunoaşte semnele? Cu­noaşte pădurea? În toate sensurile?... Toate sensurile sunt încă departe. Grupul porneşte cu elan. În spate, rămâne imaginea fetei care face plajă şi este înconjurată de un grup (alt grup) de băieţi veseli. Dar noi suntem în tra­seu. Suntem în concurs. Suntem în pădure. Suntem în plină realitate, realitatea grupului în care iată, apar senzaţii, stări, sentimente omeneşti. De sete, de foame, de ranchiună, dar şi de, da, de solidaritate. Un camion cu păsări s-a împotmolit şi grupul pune umărul, grupul intră până peste genunchi în noroi şi până peste ochi în pene, să scoată omul din necaz. Pentru un moment, grupul se simte bine pentru că a făcut o faptă bună, ce con­teaza că Mitică a păstrat amintire o găina, doar nu era s-o lase aici, în noroi, oameni suntem, şi apoi el a făcut armata la aprovizionare, ceea ce nu înseamnă că el trebuie sa care rucsacul tot drumul, să-l mai care şi Puştiul, tot e el schimbul de mâine. Traseul se complică. Starea de concurs devine stare de nervi. Starea de nervi naşte conflicte, conflic­tele deşteaptă răfuieli vechi. „Las' că ştiu eu ce ai cu mine, că nu-ţi dau recomandarea, aia e!” Nervii se potolesc în găsirea semnului. Semnul se află într-un grajd, între ei şi semn e un obstacol: calul cel alb şi costeliv, că­lăuza Puştiului, dar pentru ei calul nu există, pentru ei există compostorul. Misterul deci — continuă regizorul să-şi descopere cărţile — nu este altceva decât ceea ce nu înţelegem pentru că nu cunoaştem. N-am văzut. Dar oare tot ce n-am văzut nu există? „N-a exis­tat nici un ţipăt, hotăreşte Vasile, grijuliu în egală măsură pentru soarta concursului şi pentru prestigiul grupului, dator să acorde ajutor în caz de nevoie — şi ar fi fost cazul! „Poate aşa-i traseul cu ţipete”, propune Ta­tiana cea inimoasă. „Nu vă îndepartaţi, nu vă risipiţi, e periculos, în pădure sunt urşi!” Gru­pul nu recunoaşte decât pericolele exterioare: mlaştina, câinele turbat, şerpii, prăpastia, hăul în care se pierde Mitică. Regizorul sugerează pericole interioare mai adânci, invizibile, în­chise în fiinţa fiecărui om. Pericole de care nu te poţi feri decât singur. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” —proclama Mitică şi îl în­deamnă, pornit, pe domn' consilier s-o spună şi pe latineşte să afle toţi. Ei afla, dar nu îi interesează. Ei se cunosc, dar nu pe ei, ci între ei. Ei vor să spună tot, dar nu despre ci despre ceilalţi. Ei vor „să se spargă bu­boiu!”, dar nu buboiul lor. Cu rigurozitate de arhitect, Dan Piţa înalţă, argument cu argu­ment, edificiul filmului său, o cazemată solidă în calea năvălirilor barbare de ură, de prostie, de meschinărie, de egoism, de nepăsare, de laşitate, de orgolii mărunte şi spaime la fel. Fără răutate, cu aplicaţie doar (cobaiul, de la începutul filmului, să nu uităm cobaiul) el taie feliuţe subţiri halca de viaţa numită: un grup, până ce fiecare celula îşi arată modul de funcţionare. Fascinaţi de oferta, actorii — inegalabilii, inconfundabilii Gheorghe Dinica, Marin Moraru, Ştefan lordache — cei foarte cunoscuţi sau abia cunoscuţi Valentin Uri­tescu, Vladimir Juravle, Teodor Danetti, Că­tălina Murgea, Adriana Schiopu, Irina Maza­nitis, lon Cocieru, Jorj Voicu, dar şi cel abia descoperit, Claudiu Bleonţ (să ţinem minte acest debut de o certitudine rară), actori deci cu experienţe inegale, se vâră până peste cap în pielea acestor personaje halucinant vii, le umplu, le pompează, cu suflul, cu sufletul, cu toată fiinţa decişi, parcă, sau să moară sau să le facă să trăiască în toată complexitatea lor uluitoare. Regizorul îi lasă, lasă pe mâna lor materia filmului, carnea lui de replici repezite, gifâite, nebunia şi isteria, vulgaritatea şi poezia, textul vieţii şi, cu operatorul alături — Vlad Păunescu, alt debut care cere atât de tocitul din păcate: excepţional — construieşte în contrapunct, un contrapunct măsurat la milimetru, subtextul de mister al filmului. Pă­durea, niciodată la fel, niciodată într-un sin­gur fel pădure, peste care plouă cu pene sau cu ploaie, bântuită de nuntaşi, de hăitaşi, de supraveghetori ai concursului, de veghetori ai vieţii padurea, rând pe rând spaţiu inocent şi capcană din care se ridică, aproape material, un abur de spaimă — spaima de necunoscut — se ridică din iarbă, din frunze, din ceţuri, din norul exploziei. Imaginea joacă mereu pe două planuri, cel al vieţii persona­jelor şi cel al ideilor filmului, aşa cum filmul joacă pe cele două jumătaţi ale sale — întâmpla­rea şi sensurile ei. Puntea de legătură este coloana sonoră, impecabila coloană sonoră semnată Sotir Caragaţă, un univers nelinişti­tor de sunete stranii, zgomote familiare, urlete, foşnete, şoapte, în care se insinuează, amplificându-l, muzica lui Adrian Enescu, de o extremă fineţe, lucrată, prelucrată, filtrata „jucată”, de la dangăt de clopot în dungă sunet majestuos de orgă, de la armonia desăvârşită a melodiei la exasperarea ei şi înapoi la armonie, într-o mişcare neobosită spre perfecţiune, o muzică pe care aproape n-o percepi cu urechea, ci o primeşti, o dată cu imaginea, ca o miraculoasă componentă a ei.
     Concurs este un film de excepţie. Al optu­lea în filmografia regizorului Dan Piţa. Al op­tulea, în ordinea realizării. În ordinea gândirii, el este primul. Acum 12 ani se numea Pădu­rea. Între timp, Dan Piţa a semnat modest, alături de alţii, acel film al unei generaţii pro­miţătoare, numit Apa ca un bivol negru. A debutat puternic, matur, cu Nunta de piatra, şi-a propus programul de creator cu Filip cel bun, s-a calătorit prin câteva genuri, a încasat reproşurile criticii şi ale colegilor iar acum, întors la sine, întors în sensul cel mai propriu al cuvântului şi înfruntând destinul celui care aşteaptă un tren anume în timp ce pe sub ochii lui trenurile trec, trec, şi-a realizat, în fine Filmul. Dan Piţa şi-a ridicat ştacheta cu un număr impresionant de centimetri şi a să­rit. Este adevărat, i se poate spune „Mai sări o dată”. Dar nu mi se pare important dacă va mai sări sau nu. Important mi se pare că ştacheta există. lar mai important decât existenţa stachetei nu mai e decât recunoaşterea ei.