„Doctorul Poenaru” – cronică de film

     Curioasă experienţă face ca regizor tânărul operator Dinu Tănăse: la prima lui încercare — Trei zile şi trei nopţi după romanul «Apa» de Al. Ivasiuc — contactul cu literatura avea să aibă asu­pra sa o evidentă acţiune inhibantă. De­butantul (ca regizor), încercând să vadă idei, traducea în expresie cinematografi­că, cu precădere, şabloane. Operatorul din regizor crezuse, pe semne, că poate încredinţa elementelor de cadru şi unei lumi a filmului împărţită în mod maniheist în buni şi răi, vechi şi noi, semnificaţii care să facă de prisos efortul de a pleda, ciocnirea de idei, accesul la argumentele ideatice ale epocii respective, culoarea ca şi diferenţierea prin nuanţe a caracte­relor, psihologiilor, mentalităţilor unor personaje angajate pe poziţii ireconcilia­bile la o asemenea răscruce a vremii. Şi astfel, ca un paradox, unor capitale schimbări de unghi în optica unei lumi, a unor adânci şi rapide mutaţii în struc­turile societăţii noastre, n-a favorizat toc­mai urmărirea dinamicii ideilor şi situaţiilor, ci încremenirea lor în stas-uri vizuale.

     Ce-a învăţat de atunci şi până la recenta lui nouă încercare, Dinu Tănase?
     Să vedem:
     «Doctorul Poenaru», romanul lui Paul Georgescu, lucrare de amplă respiraţie epică, înfăţişează câteva biografii care însumează acumulări de experienţe uma­ne şi sociale, prefigurând, de fapt, polii problematicii epocii de după primul război mondial. Intransigenţa unuia sau «elasticitatea» de caracter a altuia sunt puncte de pornire în descrierea cu migală, cu voită ezitare uneori (ca să nu spun chiar cu suspans) a personajelor ce jalonează cele două decenii pe care se întinde povestirea. Dezvoltările, fie ele morale, fie psihice, fie sociale nu cunosc de fel spectaculoase prefaceri. Ele se aştern pe îndelete, datele se acumulează în timp, semnificate de către un gest nou ce se adaugă semnelor limbajului coti­dian. Gândurile noi nu apar nici ele în mod spectaculos, ci discret, parcă abia îngânate. Aşa se face că, în roman, câte o meditaţie a doctorului Poenaru potrivit căreia fericirea n-ar fi domeniul lui sau aceea în care mărturiseşte că dacă înţe­lepciunea înseamnă resemnare, atunci se lipseşte de ea— aduc de fapt o crista­lizare a unor succesive întâmplări şi con­statări, abia detaşându-se în peisajul obiş­nuit al existenţei sale. Procesele sufle­teşti sunt, aşadar, eşalonate, ele depozi­tând speranţe multiple şi amărăciuni de asemenea multiple, idealuri şi renuntări, cutezanţe şi eşecuri, intransigenţe şi ca­pitulări, apostolat social şi compromis, până a se ajunge la lumina târzie a lămuririi de sine. Este poate, în toate aceste trasee şi în însăşi eşalonarea lor, dovada unei literaturi din cele mai puţin docile în mâna unui cineast. Romanul, orchestrat contrapunctic, urmăreşte cu precădere două destine, aparţinând aceleiaşi gene­raţii «a tranşeelor», care considera de dreptul şi de datoria ei să-şi spună un cuvânt greu în restructurarea societăţii româneşti de după prima conflagraţie mondială. Povestirea lui Paul Georgescu se dezvoltă, se ramifică, se nuanţează ghidată de un idealist ca doctorul Poena­ru şi de un, să-i zicem, «empiric», un om al concepţiilor practice, cum este Pascal. Despărţirea celor doi, în gară, la întoar­cerea de pe front (o despărţire parcă sim­bolică) deschide arcul destinelor lor atât de deosebite, între aceştia doi infiltrân­du-se o întreagă galerie de personaje care mişună pe scena socială a vremii. Este un fundal pe care îI dramatizează mizeria (devendă uneori în film viziune mizerabilistă) a tăranului ca şi decrepitu­dinea morală a politicianismului burghez în lupta pentru putere. Lent (fără acea precipitare de care literatul se poate dis­pensa), migălos, nespectaculos, roman de atmosferă, de interiorizare, de mişcări lăuntrice, fără surprize ameţitoare, şi fără acţiuni captivante, prin ferma lui struc­tură, romanul «Doctorul Poenaru» se anunţa greu abordabil pentru cineast. Regizorului i-ar fi fost mult mai lesne, în schimb, să-i urmeze fluxul (ceea ce s-a şi întâmplat), să se supună literaturii, să cânte, cum se spune «în strună» roma­nului, să nu-i forţeze nici ritmul, nici fap­tica, nici efectele. Pe scurt, «Doctorul Poenaru» oferea ipoteza unei ecranizări, înţeleasă ca o lectură evlavioasă prin mari actori interpuşi. Şi astfel filmul se lăsa cu bună ştiinţă confiscat de lite­ratură.
     În istoria filmului nostru, de altfel, nu puţine au fost, cu ani şi ani în urmă, fil­me care şi-au asigurat argumentele de succes, preluându-le de la literatură. Ceea ce le-a asigurat o ţinută culturală sesizabilă şi la filmul de faţă. Efortul regizo­rului— scenarist în acelaşi timp— se face remarcat cu precădere în asigurarea unui flux inteligibil, logic şi coerent al nara­ţiunii, chiar dacă această preocupare stă­ruitoare s-a făcut pe seama unei mai alerte, şi mai proprii filmului, succesiuni de situaţii. Şi pentru că este vorba de mari actori care îşi aduc contri­buţia aici, trebuie spus că Victor Re­bengiuc, de multă vreme şi probabil unanim recunoscut ca mare actor, a fost lăsat să construiască cu toată ştiinta lui de interpret de dramă, traseul idealistului, intransigentului, dezamăgitului, înfrântului şi târziu iluminatului doctor, al cărui destin pare a închide în el însuşi destinul unei categorii sociale şi umane dintre cele două războaie mondiale. Tăceri, în­cremeniri, izbucniri, monologări, acea in­comunicabilitate înţeleasă nu ca infirmi­tate, ci ca o modalitate de refuz a unor stări de fapt - toate se succed cu virtuo­zitate interpretativă, întipărind pe chipul personajului, cutele unei vieţi care nu voia să fie ca oricare alta, şi în acelaşi timp refuza cu obstinaţie să fie doar mon­den deosebită.
     Pe de altă parte, avocatul Pascal — personaj până la urmă de o tragică labilitate — semnifică o altă categorie socială care crezuse că orice clipă trebuie folo­sită pentru ascensiune pe scara socială. Ştefan lordache, ca interpret este, la rân­dul său, precis, de o rezonanţă exactă, de coardă de Stradivarius, refuzând să şarjeze chiar când personajul îl invita s-o facă. Există în întâlnirile dintre cei doi foşti prieteni ceva care-i separă şi ceva care-i uneşte, în spiritul unui destin care pornise împreună, şi actorii joacă această diferenţă şi această discretă trăsătură de unire cu o subtilitate şi credibilitate care este dovada nu numai a unei inteligenţe interpretative, ci şi a unei imense expe­rienţe actoriceşti, care vine, în covârşi­toare măsură, din teatru.
O serie de flash-back-uri ca şi de «ex­tensii cinematografice» caută să dilate semnificaţiile câte unei constatări, sentiment sau resentiment. Dar toate aceste argumente de cineast, cum s-ar putea numi ele, par cel mai adesea su­perflue, când nu sunt de-a dreptul naive, literatura luată ca sursă a acestui film părând să nu le digere şi să nu aibă ne­voie de demonstraţia lor. Momentele ilus­trative şi acea «Iume mică» a scenei po­litice pe care cineastul a ţinut cu tot dinadinsul s-o lase să se producă în tot ceea ce putea să ofere ea pentru auto­demonstraţie şi autodemascare, prileju­ieşte unele fugare portretizării care, atunci când se bucură de harul actoricesc al unui Gheorghe Dinică, devin şi ele memorabile. Dar iarăşi trebuie să consta­tăm că respectivele ilustrări nu se prea topesc în naraţiune, ci rămân doar ilus­traţii-anexe.
     Aşadar, prima încercare a însemnat pentru Dinu Tănase un refuz aproape global al substanţei literare; a doua o preluare aproape globală a Iiteraturii. Când ne va demonstra el, însă, o viziune a unei transpuneri integral cinematografice, per­sonale, originale, cu argumente specifice acestei arte?
În totul, tema, povestirea şi filmul de care ne ocupăm par aduse din însăşi epoca pe care o abordează, pe care caută s-o descifreze şi s-o exprime artistic. Dar, în primul rând, filmul Doctorul Poe­naru apare ca structură, un onorabil, poate chiar foarte onorabil film dintre cele două războaie şi el. Dacă este să-l consemnăm vreun merit special, acesta ar fi probabil acela de a umple un gol dintre filmul de ieri şi cel pe care ar tre­bui să-I facem astăzi.