Este evident azi că folosirea mai insistentă a operelor literare însemnate ca bază pentru scenarii de filme a dat la noi în ultima vreme rezultate cu totul remarcabile:
Felix şi Otilia,
Nunta de piatră,
Concert din muzică de Bach,
Dincolo de pod sunt doar câteva exemple elocvente.
Am încercat să arăt şi în alte împrejurări de ce pe calea aceasta există şanse sporite să fie obţinute şi în viitor realizări apreciabile. Ar merita, poate, să zăbovim puţin asupra însăşi naturii, oarecum particulare, a filmelor inspirate din scrieri literare cunoscute.
Cred că ar trebui întâi risipită anumită prejudecată inhibitoare. Un roman celebru adus pe ecran, obligă; spectatorul face automat comparaţii mintale şi acceptă greu îndepărtări de la cartea iubită, aşa cum s-a fixat ea în memoria lui. A-ţi lua prea multe libertăţi cu o operă clasică e o îndrăzneală care ascunde riscuri mortale. «Hamlet» transformat iîntr-un «thrilier», sau «Atala», prezentată ca marele «western» romantic, pot cădea uşor pradă riclicolului absolut. Operele Iiterare faimoase şi-au câştigat sacralizare, iar violarea lor echivalează adesea cu o crimă culturală.
Filmele plate, care au la origine cărţi fermecătoare, stârnesc o nemulţumire mai violentă decât cele pur şi simplu proaste. Aşa se explică şi reacţia iritată a criticii noastre faţă de soarta romanelor istorice ale lui Sadoveanu, pe ecran.
Oricât de apăsătoare ar fi asemenea răspundere, arta autentică şi inspirată are curajul tuturor libertăţilor. Să ne amintim că, pe motivele tragediilor clasice, au fost scrise nenumărate alte opere integral originale, uneori chiar geniale. Câte «Fedre» admirabile nu avem? Dar «Antigone»?
Transpunerea operelor literare pe pânză n-ar trebui înţeleasă exclusiv ca o simplă ecranizare. Cinematograful poate nutri, ba chiar împlini, ambiţia reconstituirilor fidele, bineînţeles în limbajul său artistic propriu. Dar va rămâne mereu un spaţiu larg deschis dezvoltărilor creatoare, adaptărilor, actualizărilor, interpretărilor noi, cu o libertate a spiritului deplină, justificată numai de talent. Altfel zis, folosirea operelor literare pentru a scoate din ele scenarii cinematografice interesante se cuvine înţeleasă mai puţin rigid.
O carte clasică se păstrează actuală, exact prin calitatea rară de a permite necontenit o lectură inedită, cu o mentalitate şi sensibilitate umană evoluate. În fond, fiecare epocă face decupajele ei specifice prin marile opere de cultură.
Practic, nu altceva realizează un scenariu inteligent. Aşa a procedat Pasolini cu «Oedip-Rege», apăsând pe conditia vieţii tribale, la care problematica vestitei tragedii ne trimite astăzi, după ce am citit «Totem şi tabu» de Freud. Foarte original şi susceptibil să introducă o melancolie tragică modernă, e unghiul lecturii lui Falstaff de către Orson Welles.
La noi, problematica romanului «Pădurea spânzuraţilor» a fost apropiată simţitor de vremurile noastre în filmul lui
Liviu Ciulei.
Titus Popovici a înglobat cu dibăcie în scenariu şi elemente ale unor nuvele de Rebreanu, inspirate din primul război mondial.
Andrei Cătălin Băleanu şi
Stere Gulea, în ilustraţia cinematografică televizată la Mateiu Caragiale, şi-au îngăduit libertăţi mult mai mari. Până unde pot fi împinse astfel de cutezante? Singure rezultatele au căderea să ne-o spună.
Oricum, problema ajunge, fatal, la ordinea zilei, fiindcă fără un accent de autentică actualizare, transpunerile de opere literare clasice pe ecran devin nişte plicticoase parastase.
E bine însă să fim înţeleşi, aici, din capul locului, asupra următorului lucru elementar. Actualizarea nu înseamnă să pui în gura personajelor istorice replici care să vină în contradicţie cu adevărul istoric şi cu mentalitatea epocii lor.
A împinge în prezent operele clasice prin cinematograf, presupune a realiza filme care să lumineze puternic semnificaţiile chemate a vorbi prezentului. Scenaristul are, după mine, voie să dezvolte o intrigă doar schiţată, ba chiar să adauge subiectului episoade şi personaje noi, dar pornind de la o sugestie existentă, reală, organică a textului literar. Secretul succesului e respectarea spiritului intern al unor creaţii artistice vii, declanşarea mecanismelor lor lăuntrice. La baza lor se pot construi «transformate», ca în geometrie. Mai simplu zis, nimeni nu se va supăra dacă o piesă muzicală e transcrisă în altă gamă, atâta vreme cât lucrul a fost executat cum trebuie.
Însăşi ideea de clasicitate presupune o relativă permanentă umană. În această ordine, scenaristul înzestrat poate actualiza atâtea sclipitoare bucăţi satirice din trecut, avea şi noi de biciuit alte rele mai grave, folosindu-i pe Caragiale sau Arghezi, ca să dau doar două exemple.
Literatura bună, clasică şi contemporană, nu e încă destul de sistematic explorată de cineaşti în căutarea materiei pentru scenarii substanţiale şi cu vie adresă prezentă. Sunt numeroase naraţiuni scurte care, singure, pot să aibă o tramă epică prea săracă pentru ecran, dar adunate ingenios laolaltă, ca mărgelele pe un fir, alcătuiesc îndată subiecte admirabile de film. Câteva de ardentă actualitate le şi văd închegându-se din epica nuvelistică a lui Marin Preda, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Teodor Mazilu, Paul Georgescu, Nicolae Velea, Radu Cosaşu şi altii.
Scenaristul priceput e dator să fie un scriitor cu foarte multe însuşiri. Între altele, e de dorit ca el să-şi citească sistematic şi atent confraţii, cu ochi de antologist şi mână de adaptator exersat.
