De dragul unui personaj, de dragul unei actriţe, dar, mai ales, de dragul artei cinematografice
Ştirea a făcut senzatie: o mare actriţă,
Draga Olteanu-Matei, se apucă să scrie un scenariu (după o schiţă a lui Petru Vintilă), de dragul unui personaj. Un cunoscut operator,
George Cornea, de dragul scenariului, debutează în calitate de regizor.
Patima iese un film puternic şi
serios, izvorit din pasiune, dar dintr-o pasiune matură faţă de cinematograf, o pasiune gata să convertească primele entuziasme în supuneri înţelepte la obiect. Rezultatul e armonios şi bine echilibrat, conducând cu limpezime naraţiunea clasică într-o ambianţă sugestivă: orăşelul transilvănean din anii imediat următori războiului, urmărind riguros destinele personajelor şi mai ales drama acelui personaj-miză a povestirii.
Cine e această Păuna care a stârnit entuziasmul iubitorilor noştri de film? Într-adevăr,un personaj de mare forţă dramatică, de forţa «Marei» lui Slavici, cu care se înrudeşte ca semnificaţie socială şi ca destin sumbru pentru ea şi pentru ceilalţi, pe care-i antrenează în jocul nesăbuit al averii. Patima aceasta ce decolorează alte sentimente: semntimente materne, afecţiunea între soţi, prietenia, credinţa a fost tratată în fel şi chip în literatura noastră clasică şi în filmul nostru de inspiratie clasică. Ce aduce nou Păuna este o vitalitate explozivă şi o ambiţie de parvenire dublate de multă feminitate, de vicleană urmărire a ţelului prin toate mijloacele. Vădana între două vârste se transformă pe sine, şi nu pe fiica ei, în nadă pentru rotunjirea averii. La Mara, dorinţa de înavuţire pornea dintr-o mare dragoste şi grijă pentru copii. Păuna îşi uită copiii ca să-şi poată domoli setea de avere şi pe aceea de a-şi trăi viaţa. Draga Olteanu-Matei face din această feminitate-capcană un cap de operă interpretativ. De ajuns câteva scene pentru ca personajul să devină, graţie ei, antologic. Una din scene: prima întâlnire a Păunei cu negustorul Dionisie la serbare — priviri furişe, freamăt al trupului, tatonarea viitoarei victime. Apoi scena lăibăraşului: sub mâna blănarului care-i ia măsurile, femeia dospeşte ca un cozonac aromat. De neuitat acea Păună cu pretenţii de doamnă când ia masa împreună cu avocatul distins la Herculane: umorul savuros al replicii neaoşe: „ce beşici face băutura asta!” şi voaleta elegantă ce-o stânjeneşte când soarbe zgomotos şambania. Cochetărie vulgară sau discretă, vanitate amestecată când cu şiretenia când cu disperarea femeii ce câştigă ori pierde partida, după împrejurări, în confruntările cu Dionisie ori cu Tie, ulterior cu avocatul — când îl cere ea pe avocat în căsătorie, moment ridicol, patetic şi caricatural totodată, cum numai marea noastră actriţă ştie să combine în doză savantă şi totuşi atât de spontană, clocotind de viaţă şi firesc. Şi-apoi declinul, privirea de animal ce scapă prada, privirea aceea ce-ar prefera să nu priceapă că totul s-a sfârşit: fabrica i-a fost naţionalizată, copiii pierduţi, ea nu mai e «nimenea», nici măcar văduva săracă de altădată, săracă dar respectată cândva în orăşelul de pe Timiş. Prin strălucitul portret al Păunei, portret atât de concret şi de particular, Draga Olteanu-Matei şi colaboratorii săi ne sugerează cu o deosebită vigoare dramatică întregul proces istoric de alienare şi degradare individuală într-un anume context social.
Interesant însă cum nici actriţa — care ar fi putut să transforme filmul intr-un recital Draga Oteanu - nici operatorul care ar fi putut să supraliciteze valorile plastice – n-au cedat tentaţiilor Eforturile lor au mers spre ansamblul lucrării, spre echilibrarea compartimentelor de creaţie, într-un tot unitar, dar uneori convenţional. I-as reproşa
Patimei o anume surdină regizorală ce estompează chiar momentele importante şi duce la o oarecare lipsă de dinamică a spectacolului chiar în relatii dramatice-cheie. Cum ar fi înstrăinarea Păunei de copii sau moartea lui Dionisie. O discreţie care duce şi la estomparea câtorva personaje (fata Păunei, Tie, chiar Dionisie). Regizorul şi-a ales însă cu multă grijă echipa şi mai ales interpreţii. Forţei dramatice a Dragăi Olteanu-Matei îi ţine piept, cu mult aplomb şi savoare, actorul teatrului craiovean, Vasile Cosma, dăruindu-ne un neaoş negustor bănăţean, molcom la vorbă şi iute la faptă, grăbit şi el să facă avere, dar în alt fel decât energica sa consoartă. Gheorghe Cozorici, sub masca distinsului avocat (care face «o favoare» banului căsătorindu-se cu Păuna), e convingător şi nuantat. Neaşteptat ca apariţie în postura flăcăului tomnatic şi impulsiv, actorul
Emanoil Petruţ, în rolul Tie, antrenat şi el în caruselul aurului. Prospeţime a chipului, graţie a mişcării, dar o intonaţie cam artificială la tânăra debutantă
Mariana Buruiană întrupând-o pe Sabina. (O scenă remarcabilă ca rezolvare plastică şi ca interpretare, sinuciderea fetei Păunei, de pe pod.) O notă de tristeţe retinuţă sugerează fiului Păunei actorul
Ovidiu Moldovan. Dody Caian-Russu conturează cu finete vulgaritatea unui personaj de dimensiuni reduse, dar memorabile. Ar merita, desigur, să ne oprim la câteva din secvenţele de vârf ale filmului, valoroase fie prin atmosfera lor autentică, din planul doi, fie prin interpretarea actorilor, secvenţe ca: nunta Păunei, târgul şi verva negustoresei, numărătoarea tandră a banilor, ca o mângâiere, moartea Sabinei şi altele. Dar cum şi autorii au pus accentul mai mult pe ansamblul operei, aş mentiona şi eu mai ales contribuţiile reuşite tot în ansamblul filmului. Şi anume imaginea semnată de Mircea Mladin şi George Cornea, decorurile lui Guţă Ştirbu (funcţionale, la obiect), costumele sugestive semnate de
Ileana Oroveanu şi inspirata muzică a
Corneliei Tăutu. Partitură care stimulează, în multe momente ale filmului, fantezia şi participarea spectatorului la dramă.
Cinematografia noastră se îmbogăteşte cu un film care place şi publicului şi criticii, regia îşi aduce în rândurile ei un profesionist de nădejde, care este George Cornea, iar dramaturgii câştigă în persoana Dragăi Olteanu-Matei un coleg ambiţios şi demn de orice competiţie.
