Soarta a vrut ca
Lucian Pintilie să dea, în 15 ani, patru filme (
Duminică la ora 6 – 1968,
Reconstituirea – 1970,
Salonul nr. 6 – 1973,
De ce trag clopotele, Mitică? – 1981). În filmografia acestui mare regizor român, cu un destin creator de excepţie, distanţa dintre
Reconstituirea şi
Mitică e imensă; un film se plasează la Pol, celălalt la Ecuator. Între cele două filme n-a trecut doar un deceniu, ci o întreagă istorie. După
Reconstituirea, Pintilie putea gândi: „Consider că şocul
Reconstituirii este un şoc vital, regenerator, că el este preludiul altor şocuri, care vor înlocui un cinematograf al mistificării printr-un cinematograf fidel, în mod fanatic fidel adevărului...”. Doar că aritmetica a funcţionat invers:
Reconstituirea a rămas o capodoperă solitară, înălţată ca o excentricitate a naturii, într-un context politic deloc dispus să renunţe la cinematograful mistificării. Când, peste zece ani, acelaşi regizor — la fel de „fanatic fidel adevărului” — va face un nou film, el îl va concepe tot ca pe un „şoc vital, regenerator”. Între timp, anchiloza contextului crescuse; a intervenit, firesc, „sistemul de protecţie” al acestei istorice anchiloze; „şocul vital” a fost respins. Până la premieră avea să mai treacă aproape încă un deceniu. Nu vom insista aici asupra acestei interdicţii. Să-l ascultăm pe Pintilie: „Ştiţi foarte bine (...) în ce confortabilă, exemplară, poziţie de «victimă» m-a plasat pe mine viaţa. (
Proştii sub clar de lună,
Duminică la ora 6,
Reconstituirea,
Revizorul,
De ce trag clopotele, Mitică? — aproape în întregime activitatea mea din România, din clipa în care «am deschis ochii» asupra lumii, a căzut sub semnul definitiv sau temporar al interdicţiei). Ei bine, eu refuz acest fotoliu de orchestră, nu voi participa la «spectacolul de gală» pe tema «suferinţa noastră în timpul dictaturii» — pentru că am foarte mult de lucru şi, de asemenea, pentru că mă consider părtaş — dacă nu prin adeziune, măcar prin tăcere, la producerea acelei fantasme care s-a chemat Ceauşescu. De altfel, cred că nici nu s-a uscat bine cerneala frazei precedente, şi fotoliul de orchestră a fost deja ocupat”...
Filmul, „inspirat din opera lui I.L. Caragiale”, reprezintă o întâlnire, nu pe o masă de disecţie ci pe un platou de filmare, a mitului Caragiale cu mitul Pintilie. Un Caragiale „curat”, şi de o înspăimântătoare actualitate. Cum remarca Ştefan Cazimir: „Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-l prinde, pe când noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale”... Problema filmului lui Pintilie nu e Caragiale, problema suntem „noi”. Care noi?
Tablă de materii. Sfârşit de veac în Bucureşti. Strigăte şi şoapte într-o mahala. O lume în transă, într-o groapă cu gunoaie. O lume larvară, într-un delir pasional, al amorului, al diversiunii naţionaliste, al violenţei. Glod, şobolani, mizerie colcăitoare, o „murdărie vrednică de cei mai originali africani” (ca să folosim cuvintele lui Caragiale), o lume în care totul e îngălat, năclăit, precipitat, o lume de o vulgaritate luxuriantă, o lume a falsului, a falselor nenorociri, a falselor elanuri, a falselor comploturi („Uite bomba, nenicule!”, dar bomba e o varză, „Varză! Varză! Varză!”), o lume a energiilor risipite în gol, ca şuvoiul de apă aruncat în zadar, de o conductă, în mocirla din film, o lume „suprimată” care, în schimb, se distrează, o lume în care nici carnavalul, nici circul nu se pot lipsi de tricolor, o lume în care cel mai sacru amor îmbie la crimă şi rivalitatea de moarte se preschimbă într-o clipită în complicitate, o lume care ştie „să-i tragă un chef” în timp ce afară, pe fereastră, se zăresc siluete cu bâte lansate într-o mare hinghereală, o lume în care minciuna şi adevărul fac corp comun, o lume în care totul e măcinat mărunt într-un perpetuum mobile de trăncăneală, de clişee politice longevive, o lume bezmetică şi bicisnică, o lume care trăieşte într-un etern „şantier”, şi-ntr-o eternă utopie („Mă, frumos o să fie”, zice un personaj, gândindu-se la „edificiile care ne vor uimi în viitor”; „O să fie pe mă-sa!” îi răspunde altul), o lume care se consuma nervos enorm, pen’ ce?, pentru nimic, o lume care-şi transformă libertatea în circ („Azi am ţară şi mândrie, azi am dreptul din trecut, toate sunt datoare ţie, Libertate, te salut!”), o lume de carnaval care-şi trimite spre cer luna plină — un mic balon rotund umflat cu gaz, un trib nebun în care eroticul se îmbrăţişează cu politicul, batjocorirea vieţii cu exaltarea bucuriei de a trăi, onomatopeea cu filosofla, o lume peste care planează — iremediabil — blestemul Deriziunii...
„Actorul român are o natură sălbatică şi generoasă. Când mai pică pe un regizor vampir ca mine, e gata să moară pe scândură. Sunt convins că am furat cel puţin un an din viaţa marilor actori comici care au avut şansa (sau neşansa) să treacă prin mâna mea”, cochetează Pintilie, un regizor care are geniul lucrului cu actorii. Într-adevăr, toţi actorii îşi trăiesc personajele cu o credinţă nesfârşită, cu o senzaţională disperare a dăruirii, cu un patetism incandescent; nu descoperi, în jocul lor, nici cea mai vagă urmă de parodie. Prima între egali mi s-a părut
Mariana Mihuţ, un taifun ploieştean numit Miţa; o fantastică vervă comică a suferinţei, de la liniştea hipnotică, de la surâsul rece, sinistru, de la perplexitatea în nenorocire — la urletul groaznicelor revelaţii, la dezlănţuirea de o feminitate turbată; un portret antologic; o sublimă moftangioaică, o iremediabilă republicană, în vinele căreia, cine ar putea uita, „curge sângele martirilor de la 11 februarie”! E personajul care merge cel mai departe în direcţia indicată de Pintilie, merge până în pânzele albe din preajma morţii (după ce aruncă falsul vitrion în ochii falsului amant, „sunt o cremenală”, se târăşte în întuneric, pe o schelă-platformă („decorul”: arh.
Paul Bortnovschi), ca un punct de observaţie asupra unei mahalale dezlănţuite infernal, pe care aparatul de filmat o priveşte înmărmurit, ca într-o imploraţie mută — „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”; de acolo, Miţa îşi desface braţele spre cer, ca o planturoasă pasăre a nopţii, „zburaţi, voi păsări”, dar ea nu zboară, cade în glod, ca un sac cu rumeguş)... În Pampon –
Victor Rebengiuc izbeşte cadrul cu o forţă de ciocan pneumatic, pus în mişcare, paradoxal, de un „naturel simţitor”; lentoare stupefiată, calm criminal, perplexitate tâmpă, lividă — şi, brusc, de fiecare dată imprevizibil declanşarea ciocanului pneumatic, care izbeşte scurt, sec, eficient. De două ori măreaţa alcătuire pare că se dereglează, personajul se prăbuşeşte, greoi, într-un hohot de plâns şi efectul tragicomic e atunci absolut năucitor... O formidabilă galerie de personaje şi de actori aduşi la cea mai înaltă tensiune:
Gheorghe Dinică – Nae Girimea,
Tora Vasilescu – Didina,
Petre Gheorghiu – Crăcănel,
Mircea Diaconu – Iordache,
Florin Zamfirescu – Catindatul,
Ştefan Iordache – un personaj simbol, implantat de regizor în această lume ca pentru a o izbăvi. (Pintilie sugerează, aici, un fel de mesianism al miticismului...).
Demontând tehnicist acest film, cu aerul lui stufos, sălbatic, „purtător de haos”, descoperi o construcţie de o precizie matematică. Prima secvenţă a filmului e plasată în infern. De acolo, filmul urcă la suprafaţă, pe o planetă stranie, ceţoasă, în care „sorii” sunt câteva proiectoare abia ghicite, şi în care apare, tot abia ghicit, demiurgul, ca să-şi pună creaţiile în mişcare. La etajul imediat următor, demiurgul oferă un studiu entomologic asupra creaturilor lui. Imaginea (
Florin Mihăilescu) surprinde o serie de „măşti tipice”, dilată feţele şi reacţiile, montajul taie scurt, secvenţele se ciocnesc continuu, ca şi când autorul studiului ar trece rapid de la un microscop la altul, punând la punct fişele de observaţie. Această parte a construcţiei interferează frenetic fragmente de dramă amoroasă, socială, naţională, in crescendo, până la culminaţia ţinând de esenţa comediei pure, a „marelui mut” (urmărirea Pampon – Crăcănel în jurul frizeriei), moment în care, neauzit, glasul regizorului indică „Stop!”. Şi o perdea, ca o cortină peste o scenă săracă, se umflă încetişor, ca să dezvăluie spaţiul (sala de carnaval) pentru care creatorul şi-a pregătit personajele. Pe sunetele unui răpăit de tobă sugerând declanşarea unui ritual tribal, personajele avansează în şir indian prin peisajul ceţos, ca să intre direct în starea de carnaval. Apoi, în ritmica atât de strânsă a filmului se întinde leneş o secvenţă, un episod dilatat, conceput fără „structură dramatică”, gândit ca o scenă de ciné-vérité, ca şi când observatorul — care vede monstruos, dar mai ales simte enorm —, fascinat de spectacolul insectelor sale, le dă drumul să se zbenguie. Ca şi când creatorul, după ce şi-a lăsat din mână personajele, s-a retras câţiva paşi ca să le filmeze cu camera ascunsă, falsă stare de libertate, plonjate în banal, schimbând starea de carnaval cu întoarcerea la monstruoasa lor normalitate. Această scenă bizară, voit lungită, cu un ton de „veselie excitată şi tâmpită”, creatorul a gândit-o „ca să dea senzaţia că poate dura o eternitate”... De aici până la impactul sui generis al acestei lumi cu tragicul, nu mai e decât un pas. Dar şi moartea se va suprapune, în această lume, cu o farsă ratată de 1 aprilie.
Filmul se întâlneşte cu viziunea lui Mircea Iorgulescu din „Eseu despre lumea lui Caragiale”; „o sublume, un conglomerat rezidual în continuă fermentaţie logoreică”. Totul pluteşte într-o mare de înjurături şi de mitocănie, vorbitul nu mai e nici mijloc, nici scop, e „formă de viaţă”. Ce s-ar întâmpla, oare, dacă filmul ar fi redus la tăcere? Ca în viziunea lui Iorgulescu: „Devenind brusc tăcută, probabil că lumea lui Caragiale s-ar sufoca, iar în absenţa grosului fum de cuvinte (...) ilarianta ei imagine ar căpăta, limpezindu-se, un atroce aspect apocaliptic”... Dar nu, lumea filmului nu se rostogoleşte spre apocalipsă. Chiar şi ultima picătură de viaţă, stoarsă, e pătrunsă tot de aceeaşi retorică dublă: „Nu se mai poate, domnule, nu se mai poate!”, simultan cu credinţa că „se mai poate” încă mult şi bine — pentru o eternitate şi per toujours: „se mai poate!”. O lume condamnată la supravieţuire...
S-a spus, s-a scris, că am avea de a face cu „filmul unui înrăit”. Nu cumva „înrăiţii” suntem noi? La prima vizionare a filmului, într-o săliţă îngheţată şi tăcută, te apuca groaza, ca la vederea unui coşmar crud, nimicitor, îmbrăcat pervers în haine de comedie. Îmi fac mea culpa: abia la a doua vizionare, o vizionare cu marele public, cu sala plină, cu „bobor” râzând în faţa oglinzii fermecate, am recunoscut dragostea din privirea regizorului, tandreţea pasionată cu care îşi cercetează personajele, felul în care (cum spunea chiar Pintilie despre Caragiale), „înduioşat şi plin de oroare le acordă graţia finală, recuperează liric personagiile”. Demiurgul le (ne) iubeşte. În finalul filmului, el nu-şi trimite personajele în infern (tot Pintilie vorbea despre „umanismul marcat de cunoaşterea infernului”), nici nu trimite peste ele un potop, ci le trece peste chipuri o nelinişte mistică, le învăluie într-o graţie metafizică; printr-o stranie alchimie, regizorul extrage din „mucegaiuri, bube şi noroi”, din tot acel cosmos al deriziunii o dimensiune vitală a personajelor lui: grandoarea în nimicnicie. Nu Călinescu spunea că în Caragiale „omul e prezentat ca posibil bun, viţiat doar prin proliferarea ţesuturilor morale maligne”?
Cât despre „ţesuturile morale”... Scriind despre film în avanpremieră, un poet* îşi imagina, splendidă utopie, reacţia publicului nostru: „publicul va fi puternic şocat”, va fi, văzându-se, „rănit, înspăimântat şi furios”... Aş!, mofturi!, constatăm în sală. Boborul se distrează de mama-focului, fără probleme. Cum iese bucureşteanul de la acest film? Asemeni Catindatului, zbughind-o cu „măsaua” la locul ei, după ce a simţit apropierea cleştelui, bucuros că a mai scăpat o dată de „judecata” finală: „Salutare neică, şi mersi!”...
* Mircea Cărtărescu, în revista
Contrapunct