După multe împotriviri şi introduceri, în care a vorbit mai ales despre însemnătatea scenariului, autorul Pădurii spânzuraţilor acceptă să-şi dezvăluie punctul de vedere asupra filmului pe care l-a realizat şi să-şi mărturisească preferinţele:
— Scena de încheiere a filmului este concluzivă pentru întreaga lucrare şi cuprinzătoare — o scenă esenţială, în sensul că exprimă o esenţă anumită — deci filtrarea foarte multor implicaţii ale vieţii într-o imagine artistică de o anumită simplitate. E prima dată când am reuşit să obţin un asemenea rezultat... E aproape o scenă clasică — eu lucrez de obicei pe o diversitate de planuri, pe un plus de amănunte, pe interferenţa lor, uzez de o interpretare mai liberă a materialului, adică folosesc de obicei un alt limbaj.
…S-ar putea ca tocmai lirismul să fie partea mea tare — şi în teatru, chiar de la primul meu spectacol cu „Omul care aduce ploaia”, apoi în spectacolul Shakespeare, am tins adesea spre o imagine lirică cuprinzătoare, cu foarte multe implicaţii, dar „epurată”, adusă la nivelul simbolului. Un gest atât de simplu şi puţin important, cum este în
Pădurea gestul femeii care aşază masa în faţa bărbatului aflat în temniţă, capătă monumentalitate şi încărcătură emoţională, prin antiteza pe care o conţine — diurnul şi normalul care sunt opuse morţii... E tragedia, anomalia tragică a întreruperii normalului, fiindcă bărbatul mănâncă liniştit, ca şi cum s-ar fi întors de la muncă şi femeia i-ar fi întins masa...
Sărutul...
— Sărutul Ilonei cu Bologa?
— Da — e puţin decorativ, nu exprimă decât o stare posibilă, starea mereu lirică şi nu poartă o încărcătură anumită, nu se face simţită aici o altă dimensiune a vieţii, care să contrazică această stare. În schimb, prima scenă, pregenericul, e şi el construit pe un contrapunct — contrapunctul dintre uniformizare şi individ... Tot filmul —
Victor Iliu mi-a spus-o şi remarca lui m-a bucurat — tot filmul este de fapt construit după principiul contrapunctic — contrapunctul dintre suferinţă şi setea de viaţă, dintre frişcă şi noroi... Filmul reprezintă pentru mine un moment de maturizare, fiindcă mi se pare că am reuşit mai mult decât altădată să traduc ideile şi intenţiile în elemente de atmosferă şi de interpretare, ştiind că trebuie în genere să tindem atât către un conţinut cât şi spre o formă proprie, dacă vrem să creăm o expresie cinematografică naţională. Este un efort extrem de greu, fiindcă dacă, să zicem japonezii au avantajul unei experienţe grafice pe care au putut-o transpune în film, arta noastră decorativă e departe de arta fotografică şi preluarea elementelor ei necesită un îndelungat proces de transfigurare şi înnoire. Dar mai ştim că arta românească este una dintre cele mai frumoase care există — de o rară concentraţie expresivă — vedeţt zgârieturile în lemn, ulcelele, fotele, în care nu există decât raportul clasic dintre roşu şi negru, dintre ocru şi galben, o artă decantată şi nobilă.
