Opinia criticului
"Incontestabil, cel mai bun film al stagiunii îl dă unul dintre ei, Constantin Vaeni. Documentarul său,
Apoi s-a născut oraşul, parafrazează prin titlu filmul de ficţiune al lui
Andrei Blaier,
Apoi s-a născut legenda. Într-un fel cele două lucrări sunt rodul unui impuls similar. Andrei Blaier îşi propusese să descopere faţa reală a vieţii de şantier, înainte ca ea să fie stilizată de legendă, iar Constantin Vaeni contemplă ultimele clipe din viaţa vechiului oraş Orşova, înainte ca apele Dunării să-l fi inundat şi un nou oraş să-i fi luat locul pe malul lacului de la Porţile de Fier. Performanţa lui Constantin Vaeni ţine în primul rând de faptul că el nu s-a oprit la obişnuita antiteză prezent-trecut, cum se procedase în alt film al acestei stagiuni —
După zece ani. Însăşi materia era diferită, cum diferită fusese Orşova veche de groapa Floreasca. Dar şi modul de abordare a temei a fost altul, mai profund şi mai angajant. În loc de a recurge la o opoziţie sumară, inevitabiI plafonată de un sentiment de suficienţă, Vaeni priveşte depărtarea de trecut „cu ochii dilataţi”— cum remarca Irina Petrescu în una din confesiunile încredinţate revistei noastre. Tânărul cineast nu preia, nici la propriu şi nici la figurat, imagini filmate de alţii, ci e el însuşi martorul uimit aI dezagregării unui univers. Oricât ar fi de legitimă, dispariţia unui întreg oraş nu încetează să fie tragică. Autorul nu-şi drămuieşte mărturia, nu ne ascunde că această experienţă l-a şocat şi i-a creat obsesii — de aceea reia de două sau de trei ori imaginea aruncării în aer a bisericii, de aceea nu uită nici să ia un interviu preotului, ca să afle cum au fost mutaţi morţii din oraşul rămas sub ape, de aceea montajul filmului său este nervos, sincopat, copleşitor uneori prin acuitatea sentimentului. Uneori, fiindcă filmul are şi pasaje neutre şi repetă inutil, spre final, imagini din noul oraş, potrivite, unele din ele, altui film, eventual turistic sau publicitar." (
Valerian Sava, Cinema nr. 7, iulie 1972)