“Love Bus”: Cinci povești de dragoste din București

     Mărturisesc că îmi plac filmele «de gașcă». Acesta este, de altfel, și singurul prilej în care folosesc cuvântul cu pricina fără reținere și fără nicio conotație a respingerii. Mă trimite, mai degrabă, la simpaticul han spaniol, în care fiecare aduce ce are prin casă, pune totul la bătaie și, cu puțină băgare de seamă, masa finală spune ceva despre disponibilitățile fiecăruia, dar și despre afinități și un anumit elan colectiv.

Privesc cu bună credință astfel de încercări, stimulată și de curiozitatea trecerii de la un episod la altul, a unui «oare acum ce va urma?» Love Bus: Cinci povești de dragoste din București are și atu-ul unei încercări solidare de a pătrunde în marele circuit cu scurtmertraje care, altfel, își găsesc mai greu un loc. Inițiativa tânărului cineast Paul Negoescu, producător, alături de Radu Stancu și Gabriela Suciu, de a aduna istorioarele semnate de câțiva absolvenți ai UNATC este cu totul lăudabilă. După proiecția pentru presă, un coleg se arăta nemulțumit de opțiunea proaspeților autori pentru clasica «felie de viață». M-a surprins, ce altceva ar putea să aducă pe ecran niște debutanți, în cele câteva minute? Dezbateri despre antinomiile kantiene, despre pariul pascalian, drame insolubile? Unul dintre autori a trecut pe lângă gardul filosofiei și nu a fost cea mai bună inspirație. Așadar, cinci felii de viață, structurate în jurul eternului subiect al iubirii, trăite la douăzeci de ani, dar departe de nonșalanța cântecului care îi vrea pe tineri «fără griji și fără bani». Eroii noștri chiar au griji. Dacă un rapid calcul structuralist ne indică drept obiecte semnificative ale fragmentului de viață surprins patul, țigara, telefonul, un altul, psihologic, ne relevă sentimente tulburi, traversate de întrebări, incertitudini. Chiar când intervine umorul, nimeni nu zburdă de prea multă voioșie (vezi eroii fără habar de nimic din Selfie). Eroina primului episod, Iancului, (scenariul și regia - Roxana Andrei) nu are liniște, nu se împacă în ruptul capului cu ideea respingerii. Răspunsul ei la categoricul «Lasă-mă în pace» al băiatului este încăpățânatul «Te iubesc», replici destul de stângaci plasate. În schimb, punctul forte al următorului scurtmetraj, Drumul Taberei  (regia – Mihai Mincan, coautor și al scernariului, împreună cu Cristian Delcea) mi se pare a fi tocmai dialogul. Fata, provincială, are chef să povestească sau se refugiază în tot felul de amintiri din copilărie ori banalități curente («am fost la o ceainărie»), unui partener plictisit, care își vede de lap-topul lui și, din când în când, trântește câte una în stil Cristi Puiu: «Mai e taxa aia de pod la Giurgiu?»  Necăjită se arată și fata din Unirii (regia - Florin Babei, scenariul- scris împreună cu Roxana Mocanu), plânge cam mult, într-o narațiune mai firavă. Ajunși în Tineretului (scenariul și regia - Constantin Radu Vasile), părăsim interioarele, ieșim la aer liber și nimerim în fața unei biserici, odată cu doi foști colegi, El fiind gata să se arunce într-o discuție despre apropierea de Dumnezeu, cu trimitere la Pascal, despre timpul care se scurtează «ca un fir» și despre «singurătate sau sentimentul singurătății», toate acestea în timp ce moartea dădea târcoale. Episodul cu pricina este tributul plătit propensiunii spre prețiozitate, care, poate, nu strică nici ea, ca exercițiu. În sfârșit, cu Cișmigiu (regia - Andrei Georgescu, după un scenariu scris împreună cu Paul Negoescu), ne întoarcem la ale noastre, adică la pat, din care fata coboară pentru a lansa, în avalanșă, un atac al geloziei, pornind de la un nevinovat ulei de plajă din dotarea băiatului. Eroina acționează precum în romanele sau filmele polițiste, nu se lasă, pune cap la cap amănunte, face calcule, hazul fiind asigurat, în cea mai bine construită poveste dintre cele cinci.