Adina Brădeanu trăieşte de mai bine de zece ani în Marea Britanie, locuieşte în Oxford, lucrează cu studenţii de la Centre for Production and Research of Documentary Film, Universitatea Westminster, unde şi ea şi-a făcut doctoratul. Se ocupă de selectarea cărţilor româneşti care intră în colecţia de la Bodleian Library. Colaborează cu Institutul Cultural Român la proiecte de promovare a filmelor documentare româneşti în diferite ţări europene.
De doi ani, împreună cu
Alexandru Solomon, face selecţia documentarelor din programul
Festivalului One World România.
“În anii ‘90 era un întreg corp de memorie negativă ataşat documentarului”
- Când a început pasiunea pentru documentare?
Eu terminasem Facultatea de Filologie, lucrasem la revista ProCinema, unde filmele de ficţiune erau în centrul interesului. Cu acordul
Cristinei Corciovescu, şefa mea de atunci, am realizat o serie de interviuri cu câţiva regizori tineri, care făceau documentar. La un moment dat, am considerat că terminasem acea etapă de învăţare şi am plecat la MŢR.
La începutul anilor ’90 era pustiu ca informaţie. Eu eram aia "uşor nebună", care mă interesam de documentar. Lucram la Muzeul Ţăranului Român şi-mi amintesc acele vremuri. Fusese muzeul partidului şi se transformase în MŢR. Lucram undeva la etaj, într-o mansardă, unde era extrem de cald în timpul verii, iar aparatele de montaj, cu care lucram nişte documentare, erau la subsol, unde era extrem de frig. Circulam între cele două spaţii şi căram cărţi despre documentare, recent primite din străinătate. În acel moment, la noi nu era decât cartea lui
Călin Căliman.
Era la începutul anilor ’90 şi n-aveai ce să citeşti semnificativ.
Pe filiera de etnologie-antropolgie, pentru că aia era perioada când etnologii români se transformau în atropologi (România nu avusese antropologi, ci doar etnografi şi etnologi), au început să ajungă la mine cărţi de antropologie vizuală. Mai ales despre documentarul de observaţie, foarte riguros făcute, căci tratatele veneau pe filieră ştiinţifică, nu pe una artistică. A fost prima mea întâlnire cu documentarul, înţelegerea documentarului pe filieră academică.
Era o perioada aridă, toată lumea se plângea că a murit documentarul. Studiourile Sahia nu mai produceau nimic, nimeni nu mai dădea bani pentru astfel de filme. Era un întreg corp de memorie negativă ataşat documentarului, era “ceva rău”. În afară de cei care lucraseră la Studiourile Sahia, cu care eu am ajuns să vorbesc abia prin 2003-2004, când mi-am început doctoratul, nimeni nu era interesat. Mai erau câţiva oameni care veneau din etnologie şi lucrau la Astra de la Sibiu sau la MŢR. Regizorii erau încă în discursul artistic al cinemaului şi vroiau să facă ficţiune, nu documentar.
Reaşezarea valorilor
În 2004, am făcut un interviu cu
Cristian Mungiu, pe care l-am scris, că nu mergea reportofonul, şi-mi aduc aminte că mi-a spus cum că documentarul nu e o opţiune pentru el şi generaţia lui, ceea ce e foarte interesant. Mi se pare că modul în care arată în momentul ăsta cinematografia românească, configuraţia asta de cinema relativ invizibil internaţional, urmat de momentul ăla de mare succes internaţional, care a fost Noul Cinema Românesc, şi de actuala reaşezare a valorilor, se datorează şi faptului că documentarul a venit cu memoria asta negativă.
În anii ’90, în celelalte cinematografii estice - Bulgaria, Cehia, Polonia - care aveau o relaţie cât de cât normală cu documentarul, regizorii făceau documentar. Când nu erau bani pentru ficţiune, făceau documentar, nu era un gen cumva dispreţuit. Pe când la noi, a fost foarte clar. Imaginea Studiourilor Sahia, care au produs propagandă, s-a perpetuat până prin anul 2000, când
Laurenţiu Damian a început să vorbească despre povestea asta, pe filieră nostalgică, din perspectivă personală, nu să reorganizeze canonul.
El a făcut un lucru foarte bun, în sensul că a readus documentarul în faţă, dar în binomul documentar plus Sahia.
Cred că România avea nevoie de separarea dintre cele două, lucru care s-a produs mai târziu. În 2004, a apărut cartea “Filmul documentar. Despre documentar… încă ceva în plus”, a lui Laurenţiu Damian, care a început să facă şi emisiune la televiziune. UCIN le-a acordat premii pentru întreaga activitate realizatorilor de documentare. Pe de-o parte, cercul Sahia a început să-şi rezolve problema şi să-şi aşeze memoria.
Apariţia cercului tinerilor regizori
Pe de altă parte, cercul nou al regizorilor (cele două cercuri au fost mereu separate, dacă nu chiar antagonice) a intrat cu filmul lui Alexandru Solomon,
Marele jaf comunist, şi cu filmul lui
Iepan,
Născuţi la comandă – Decreţeii, plus filmele lui Dumitru Budrală.
Acesta a fost momentul de separare. Florin Iepan a spus chiar, la o emisiune de televiziune, că “documentarul nu e Sahia”. Mi se pare un punct semnificativ, pentru că de atunci apele au început să se despartă. “Sahia” a început să moară liniştită, cu schimbări succesive de regizori. Eu fac un program Sahia, pe care chiar cu asta îl încep, cu o fabulă spusă de
Ioan Cărmăzan, despre omul care avea gâşte bolnave şi se duce la veterinar. Doctorul îi dă mereu alte medicamente. Într-o bună zi se întâlnesc, doctorul vrea să-i recomande altceva, dar omul mulţumeşte şi spune că i-au murit toate gâştele. Cam aşa şi cu Sahia care, după 12-15 directori, este perfect invizibilă, dar are 2 conturi de facebook şi pe fiecare are altă dată de înfiinţare. Suntem într-o lume foarte interesantă, eu tot scriu despre ea. Şi eu încerc să mă despart de povestea cu Sahia.
Înainte de One World a fost Astra
- Sahia nu mai e, dar noi ne-am obişnuit cu One World.
Înainte de One World, ne-am obişnuit cu
Astra, festivalul de la Sibiu. Ei au început într-un moment când nu se întâmpla nimic. Astra a creat o ciclicitate, a început să le arate oamenilor nişte tipuri de documentar, chiar dacă nu exista terminologia. Îmi amintesc ce greu era să introduci un termen ca “observaţional”. Acum toată lumea îl foloseşte, dar în anii ’95-96, dacă îl foloseai, lumea spunea că sunt chestii “preţioase”. Acum s-a creat o atmosferă de normalitate, oamenii ştiu ce vor să vadă, au gusturi, au criterii. Nu ştiu cum se predă documentarul la UNATC, dar sunt sigură că e un lucru important. După mai mulţi ani de Astra, a apărut One World, lucru care pe mine m-a bucurat. N-am fost de la început, am venit mai târziu în echipa de la One World, în ultimii trei ani. În 2013 şi acum am făcut programul, împreună cu Alexandru Solomon. Comunicăm foarte bine, e adevărat că mai mult pe email.
“Ce înseamnă imaginar, cinematic sau istoric?”
- Faptul că locuieşti în Marea Britanie îţi oferă o perspectivă mai bună?
E povestea asta cu privirea din exterior, care îţi oferă nişte avantaje. Sigur că sunt mai puţin afectată de jocurile de putere şi de tracasarea zilnică pe care o trăiesc membrii comunităţii de aici. Pot să văd mai bine contextul românesc? Sunt unele lucruri pe care le văd mai bine, sunt altele care îmi scapă, tocmai pentru că nu sunt aproape. Nu ştiu cum e mai bine.
De exemplu, am adus la festival un film britanic,
Here be dragons, care e un eseu documentar,
ce te duce pe un traseu complex, atinge tot felul de probleme: Ce înseamnă reprezentare? Ce înseamnă reprezentare documentară? Ce înseamnă imaginar, cinematic sau istoric? Ce înseamnă moştenirea comunismului? Este un film despre Albania, foarte inteligent făcut şi foarte emoţionant. Am avut o proiecţie pentru elevii de liceu şi vorbeam cu ei despre o secvenţă memorabilă - camera e la cadru fix, cu o băltoacă în plan apropiat, într-o zonă amărâtă din Tirana. În plan îndepărtat, o maşină Mercedes. Pe aceste imagini, avem comentariul lui Mark Cousins. Este exemplar pentru modul în care ne raportăm la relaţia noastră cu comunismul, cu ce ne-a lăsat. Pe imaginile cu băltoaca, este vocea lui Mark, care i se adresează direct lui Enver Hodja, după ce s-a plimbat prin Tirana şi a văzut în ce hal a ajuns ţara, dar şi arhiva de film. Autorul întreabă dacă ceea ce se întâmplă acum nu e cumva consecinţa moştenirii. Mesajul acesta poate fi tradus la noi. Cred că ăsta e unul dintre motivele pentru care facem acest festival şi de ce programăm multe filme din regiune. Sunt multe lucruri care trebuie înţelese, mai ales de către spectatorii tineri. Pentru noi, asta e o epocă trăită, o experienţă directă. Pentru liceeni de azi, asta e istorie din cărţi, aşa că trebuie povestită. E important să înţeleagă că a fost o problemă sistemică, şi este în continuare. Nu e “ca la noi, la nimeni”. Toate problemele de care ne plângem noi în ultimii 10 ani se întâmplă în toate cinematografiile respective, cu un set de variaţii. Dacă ne uităm la programul nostru cu filme Sahia şi la retrospectiva Marcel Lozinski, cu filme produse cam în aceeaşi perioadă, venim cu două seturi diferite de posibil documentar, în România şi în Polonia. Polonia era mai egală cu ea însăşi, iar documentarele lor erau mult mai puternice. Filmul
Happy End al lui Lozinski este despre o şedinţă de partid, care ajunge să fie altceva. Aproape că nu-mi venea să cred că a fost realizat înainte de ’90. Sunt diverse feluri de restrictivitate, lucru care pe mine mă interesează foarte tare.
“Ne raportăm generaţional la ideea de activism”
- Cred că asta e motivaţia selecţiei pe care o faci la One World.
În primul rând, încercăm să lucrăm foarte aplicat pe publicul românesc. Alecu Solomon trăieşte aici, dar şi eu citesc atât de multă presă, încât ştiu ce se întâmplă, ca şi cum aş fi în România. Nu lucrăm pentru un public generic şi nici într-o lectură strict estetică. E importantă dimensiunea de cinema, pentru că
amândoi venim dinspre cinema, dar e foarte important ce se întâmplă în societatea românească. În programul din acest an am început cu secţiunea “După 25 de ani”, un moment foarte bun să privim înapoi, să vedem ce s-a schimbat. Pe de altă parte, acum s-a ieşit în stradă pentru Roşia Montană şi ne-am spus că activismul e foarte important. România îşi descoperă acum nişte resorturi care sunt fundamentale pentru vieţuirea noastră ca societate în viitor şi ne-am spus că trebuie să facem ceva legat de activism. Povestea asta cu activismul e cu două tăişuri într-o ţară postcomunistă. La noţiunea de activism ne raportăm generaţional, în sensul că noi avem experienţa istorică a activismului obligatoriu de dinainte de ’89. Mulţi dintre cei care sunt foarte tineri acum se definesc drept activişti. Şi eu am nişte cauze la care ţin, pentru care am ieşit în stradă, însă termenul în sine e destul de delicat pentru o anume generaţie. De asta am început festivalul cu un colaj de imagini legate de ideea de cinema ca armă de luptă. E, din nou, un tip de realitate care trebuie să-şi negocieze valorile. Activismul de azi se poate raporta şi la ce se întâmpla înapoi în timp, dar trebuie să ţinem cont de faptul că oamenii pot să aibă rezerve legate de ideea de activism. Din perspectiva omului care trăieşte în altă ţară, e interesant cum Roşia Montană i-a unit pe oamenii din ţară, dar şi din străinătate. Şi noi am demonstrat la Oxford, am vrut să se ştie că susţinem cauza, chiar dacă nu eram decât câţiva oameni. Îmi pare rău că Matei Budeş n-a făcut un lungmetraj despre demonstraţiile din ţară, mi-ar fi plăcut să avem un dialog între filmul lui,
Toamna românească, şi cel al lui
Vlad Petri, Unde eşti, Bucureşti?, să reflectăm la ideea de activism, de ieşit în stradă, de reacţie la social, la politic.
“Creăm context pentru un anumit tip de discurs”
-Aţi selectat filmele româneşti doar pentru activismul lor?
Sigur că nu! Am stabilit cu Alexandru Solomon că, în principiu, zona de cinema rămâne foarte importantă. La alte festivaluri de film despre Drepturile omului sunt selectate producţii în care activismul e mult mai pregnant decât la noi, ideea primează, iar cinemaul e undeva foarte în spate.
Asta, probabil, pentru că selecţionerii nu vin dinspre cinema. Noi am decis ca inserarea asta în social şi politic se poate comunica cinematic într-un mod memorabil şi de asta avem tot felul de filme, inclusiv o comedie documentară care merge în zona absurdului. Filmul
Aim High in Creation/Tot înainte, spre culmile creaţiei este realizat de o regizoare australiancă, Anna Broinowski, activistă în problema gazelor de şist, care decide că, pentru a face un film suficient de puternic pentru a-şi convinge conaţionalii să iasă în stradă şi să lupte împotriva marilor companii, trebuie să se ducă şi să înveţe de la cei mai buni în materie de propagandă, adică regizorii coreeni. A reuşit să capete acces la comunitate, aşa că jumătate de film se întâmplă în Australia, iar cealaltă jumătate în Coreea de Nord şi urmăreşte lecţiile pe care le primeşte pentru a realiza un scenariu cu tehnicile de propagandă coreene, aplicate la realitatea australiană. Situaţia este hilară şi aiuritoare.
Un element important pentru festivalurile despre Drepturile omului este dezbaterea, discutarea filmului după vizionare. Sigur că e important şi esteticul, dar noi încercăm şi să contextualizăm problema abordată de filmul respectiv. Creăm context pentru un anumit tip de discurs. Apropo de documentarul australian, trebuie să spunem şi că, dincolo de abordarea comică, problema cu Coreea de Nord e foarte serioasă. Trebuie punctate ambele faţete ale problemei. Trebuie să vorbim şi despre formulele estetice disponibile pentru a face activism. Dacă faci un film convenţional, didactic despre activism rişti să nu treci mai departe de grupul celor convertiţi. Nu trebuie să-ţi impui ideile cu bocancul, ci să-i faci pe oameni să gândească, într-un mod plăcut şi să le trezeşti interesul.
După 25 de ani
- Sunt multe secţiuni noi în programul One World. De ce au apărut?
Ediţia din acest an e foarte importantă pentru că e a 7-a, dar şi pentru că se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului. E o aniversare grea, la care trebuie reflectat şi, uitându-ne la stradă, la ce se întâmplă în România, la exerciţiul democratic cotidian, care este dificil de cuantificat, nu întâmplător am făcut un program Clinica Media. E un moment foarte dificil în media românească, cu tot felul de încercări de a controla accesul şi discursul presei. România are mare nevoie de presă neaservită politic sau financiar. Ne-ar trebui un jurnalism comunitar, prin care oamenii să înţeleagă că pot face ceva. Toate videourile mici, care încep să apară pe youtube, în legătură cu diferite probleme, sunt un semn că lucrurile se schimbă. Nu degeaba am organizat Turul corupţiei, sunt tot felul de programe în festival legate de ceea ce se întâmplă în România. Vrem să marcăm aceşti 25 de ani şi să invităm la reflecţie, aşa că am programat la final filmul lui Mark Cousins,
Here be Dragons. Eu fac tot felul de paralele cu România când văd acel documentar. Suntem mereu cu un ochi spre trecut şi cu altul spre viitor, pentru că lucrurile se hrănesc unul din altul. Dacă vrei să ştii unde te duci, trebuie să ştii de unde vii.