De felul lui Cristian Mungiu e un comunicativ controlat, iar când vrea să fie secretos e bine să nu dai buzna. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile a fost secretul lui din ultimele luni. Lucrat repede (filmat în decembrie 2006 - gata pentru Cannes în martie 2007), filmul nu numai că nu a avut niciun fel de vizionare într-un cerc mai larg sau mai restrâns de prieteni sau de ziarişti, dar regizorul a păstrat o tăcere încăpăţânată nevrând să devoaleze nici un pic subiectul, cu exceptia informaţiei că filmul face parte dintr-un viitor ciclu intitulat "Amintiri din Epoca de Aur".
Mă număr printre puţinii privilegiaţi care au citit de la bun început scenariul şi recunosc că m-am temut să-l facă, pentru că era prea diferit de ceea ce credeam cu toţii a fi marca Mungiu. Era prea dur, prea lapidar. Nu ca durată, ci în sensul conciziei mesajului, al linearităţii povestirii şi al puţinătăţii dialogului. Aşa a şi ieşit şi funcţionează ca un pumn în plex.
Acţiunea durează ceva mai puţin de 24 de ore şi conţine experienţa dramatică, dar atât de reală în epocă, a două studente care trec cu dinţii strânşi printr-o situaţie limită: una e gravidă (nu are importanţă cu cine şi de ce nu vrea să păstreze copilul, deşi sarcina e avansată), cealaltă o ajută să rezolve problema pe furiş, într-un hotel, unde un felcer urmează să-i pună o sondă. Totul începe în camera lor de cămin, unde una dintre fete, Găbiţa, îşi face bagajul. Se pune problema dacă să-şi ia şi cursurile, a găsirii unui uscător de păr sau a cumpărării unui pachet de Kent. În aer pluteşte o mică nelinişte, Găbiţa pare uşor speriată, iar colega ei, Otilia, e prea agitată, dar nimic nu ne indică faptul că nu este vorba despre o călătorie. Dezvăluirea mobilului acţiunii se face mult mai târziu şi constituie doar prima dintre surprizele pe care Mungiu consideră că trebuie să le conţină obligatoriu orice scenariu. Despre celelalte mă abţin să vorbesc, să nu compromit efectul de pumn în plex.
Pe parcursul filmului nu lipsesc nici câteva mici invitaţii pe nişte piste false şi repede abandonate (un cuţit găsit în servieta felcerului sau un buletin uitat la recepţia hotelului), probabil ca rimă la misterioasa plecare de la început.
Interesant este că încă din prima secvenţă aparatul se constituie într-un martor mut. El cadrează acţiunea în planuri fixe, personajele intră ies (total sau parţial) din ecran, vorbesc din off, pot sta minute în şir doar în amorsă. Deşi totul e filmat din mână de către Oleg Mutu, camera nu-şi permite nici un tremur, necum vreo fantezie zgubilitică. Tensiunea şi agitaţia nu au nevoie să fie potenţate artificial prin filmări alambicate sau montaje hăcuite, ci se consumă doar în interiorul personajelor şi în relaţiile dintre ele.
Opţiunea regizorului pentru planurile secvenţă este servită excelent de cei trei actori principali: Anamaria Marinca (Otilia), Laura Vasiliu (Găbiţa), Vlad Ivanov (domnul Bebe, felcerul). Mungiu nu se dezminte, el este un excelent regizor de actori, ştie să descopere talente şi să le aducă în forma lor optimă.
