În numele ... documentarului

     Dacă în precedentul său film, Păcătoasa Teodora,  Anca Hirte îşi plasa camera în spaţiul sacru al mănăstirii, în care descoperea carnalitatea în  relaţia maicilor cu Isus, iubitul fără trup, În numele primarului (Premiul Astra Film pentru Cel mai bun documentar, competiţia România) atacă tot un paradox, plasat în birourile primăriei din Piatra Neamţ, în antecamera primarului Gheorghe Ştefan zis „Pinalti”.

     Şi pentru că paradoxul trebuia să ia o formă, el se numeşte Irina Hirte, mama regizoarei şi mâna dreaptă a alesului local, plasată în faţa biroului de audienţe sub forma unui cerber care triază petiţionarii cinstiţi de cei duplicitari. Paradoxul apare pentru că plasarea mamei sub privirea fiicei este corelată cu poziţionarea dnei. Hirte, în baza unui contract de prestări servicii, în angrenajul birocraţiei locale. În prima ipostază, mama trece prin maşina de tocat a caricaturizării (fiica pare o elevă care-şi portretizează necruţător dascălul pe o fiţuică în timpul unei ore plictisitoare), iar a doua poziţie, cea a funcţionarului de ocazie (profesorul-pensionar-care-şi mută-catedra în-primărie), o propulsează într-o satiră absurdă pe tema autorităţii, a oamenilor serviţi, aserviţi dar şi deserviţi de ea. Supuşi unui adevărat interogatoriu, desfăşurat după principii „pedagogice” (falsă empatie emoţională, relevarea adevărului şi deconspirarea vinovatului), petenţii sunt rapid etichetaţi şi admonestaţi ca fiind pasivii beneficiari ai unui sistem paternalist. În faţa avalanşei de cereri, plângeri şi reclamaţii funcţionara –selecţioner ridică baricada marii mese de consiliu local, transformând antecamera primăriei într-o variantă a clasei de liceu.

     Aparatul de filmat înregistrează trecerile de la mama autoritară şi de la tacticile ei de îmblânzire a odraslelor la funcţionara care taie în carnea vie (şi cam îmbătrânită) a reclamagiilor locali. Interesantă este mobilitatea extinsă a camerei, care fie scrutează chipul susţinut de make-up al mamei, fie se fixează pe trupurile şubrede ale petenţior, urmărind liniaritatea adevărului sau pândind rictusul minciunii. Regizoarea respectă până la final convenţia împărţirii acestui spaţiu în două zone de semne contrarii, în care mama-funcţionară dictează lovituri de pedeapsă sau dă liber la... uşa primarului.

     Pentru justa desprindere de amintitul sistem paternalist se pare că este necesară prezenţa mamei-pedagog care să-i muştruluiască pe consumatorii frauduloşi de servicii publice, să-i identifice pe impostori şi să-i conducă pe îndreptăţiţi spre mult râvnitul „Aprobat”. Dar oare prezenţa dnei. Hirte, chiar în miezul puterii locale, nu este semnul unui... maternalism care se instalează spectaculos în umbra unui tătuc local care a inventat un sistem de triere moral-emoţională a reclamanţilor? Relaţia mamă-fiică, materializată într-un film, nu este victoria unui matriarhat care-şi perpetuează prezenţa, chiar atenuat de accentele satirice ale abordării?

     Dincolo de acest paradox, În numele primarului este un argument, adus în numele documentarului, în sprijinul unei raport special cinema-realitate. Satiric, absurd, acid, filmul nu deformează, ci reformulează, în termeni personali, apelând la un arsenal emoţional de familie, marile probleme ale micului oraş. Dar filmul Ancăi Hirte redimensionează şi spaţiul simbolic al receptării: jocurile autorităţii nu sunt doar problemele unei primării de provincie.

     În numele primarului este metafora unei lumi care alunecă din absolutism în absolutism, din ism în ism, pe „mica” formă de relief a spinărilor supuşilor.