După
Duios Anastasia trecea, regizorul
Alexandru Tatos se întâlneşte din nou cu un scenariu scris de scriitorul
D.R. Popescu,
Fructe de pădure (dacă
Anastasia... era o adaptare cinematografică, de data asta avem de-a face cu un scenariu original). Şi de data asta Tatos demonstrează cu brio că ştie să povestească cinematografic povestirile lui D.R. Popescu, rezultatul fiind un film frumos ca un tablou lucrat cu migală, cu tonuri de culoare, când calde când sumbre — un film de o gingăşie aparte, adeseori amar (deşi conţinând, în anumite secvenţe, un comic savuros), cu un final deschis, mai curând trist prin — însuşi adevărul său de viaţă, prin însăşi împrejurarea ce se consurnă acolo în el — şi, totuşi tonic în niciun caz descurajator; sacrificiul îşi găseşte rostul prin salvarea unui om debusolat, (şoferul Grigore), care caută să se aşeze pentru a-şi găsi un rost în viaţă; drama consumată nu distruge nişte caractere pure, de o exemplară frumuseţe (vezi personajul Amalia), ci le împietreşte poate, pentru un timp; rezistenţa frumuseţii morale la mizeria umană, se dovedeşte a fi (pentru a câta oară?!), fără limite.
Se râde chiar mult la acest film, deşi cam strâmb, evitând spectaculosul cinematografic de acţiune, Tatos s-a oprit la un alt gen de spectaculos: cel al narării ostentative (sunt secvenţe foarte lungi aici, dar cărora nu le simţi lungimea — cu o singură excepţie: cea a naşterii, salvată însă, surprinzător de bine de tânăra interpretă a rolului principal: Manuela Boboc, nu numai debutantă, dar şi neprofesionistă, aproape un copil; ei bine, sunt momente, aici, în care sunt convins că poate fi invidiată de actriţe cu experienţă!); sunt aşadar secvenţe lungi lucrate cu migală de artizan: cele două nunţi, sau restaurantul, sau „masa tatălui”, sau „idila din maşină” — pentru a pomeni numai câteva, acestea fiind însă cu totul şi cu totul remarcabile.
În plus, un înfiorat simţ al peisajului (circa două treimi din film se petrec într-un astfel de peisaj de o tulburătoare frumuseţe, filmat remarcabil de către
Florin Mihăilescu — premiul pentru cea mai bună imagine la ultimul Festival de la Costineşti!) şi un surprinzător de incitant simbol laitmotiv: cel al unei platforme forestiere tractată pe şine şi pe un plan oblic, mecanic până la, un punct, apoi trasă de un cal amărât (instalaţia arhaică — şi se pare că unică în ţară — am fost informaţi că fost descoperită de chiar D.R. Popescu), totul însoţit de un alt laitmotiv, muzical de data asta: autor
Lucian Meţianu — iată, încă, unele elemente ce duc la indiscutabila reuşită a filmului
Fructe de pădure, pe care trebuie
să-l vezi şi
să-l auzi în acelaşi timp.
Costumele
Svetlanei Mihăilescu şi decorurile lui Dragoş Georgescu sunt la înălţime, la fel cum la înălţime este şi interpretarea (în cea mai mare parte a ei), şi apropo de care îi vom pomeni — în afara Manuelei Boboc — pe
CorneI Mihalache (în rolul tânărului, un alt neprofesionist, un alt copil aproape!), pe extraordinara
Mariana Mihuţ, din păcate prea puţin solicitată pe platourile noastre (în rolul „escroacei cu suflet mare”, Lenuţa) şi, în sfârşit, pe cel pe care îl considera a fi revelaţia acestui film: actorul din Tg. Mureş,
Ion Fiscuteanu, reuşind într-un rol, nu de mare întindere (Grigore), să-şi asigure un loc de frunte în bogatul pluton actoricesc al cinematografiei noastre contemporane.
