Ani de zile s-au comentat păreri potrivit cărora fiImele n-ar avea nevoie de scenarii complete, întrucât munca de pe platou ar oferi soluţii salvatoare şi inspirate. S-a mai spus că scriitorii nu prea ar avea contingenţe cu cea de a şaptea artă, fiind „robiţi” de rigorlle genurilor literare pe care le practică, şi că este nevoie de un „produs” de ultimă oră: scenaristul de profesiune, personaj hibrid dotat cu cunoştinţe tehnice plus puţină ştiinţă a compoziţiei, ceva atmosferă poetică, vreo câteva dialoguri vioaie şi — dacă se poate — nişte idei.
Conchidem totdeauna în acord unanim că se scriu şi se turnează încă, multe fiIme slabe, cenuşii, goale de conţinut faptic, lipsite de idei majore. Cum scriem? cu ce scriem? par lucruri lămurite. (În intervenţia sa,
Iulian Mihu are la un moment dat o asemenea frază: …„ştie că, schimbând maşina de scris cu aparatul de filmat, n-a înlocuit o pereche de pantofi cu alta, ci a dat peste un mijloc de expresie răzvrătit”, (preferam o comparaţie cu... pălării). Vorbind despre poezia unui film, mulţi dintre cronicarii noştri o inventariază sau îi constată absenţa la modul în care se referă la unele date tehnice, ca de pildă machiajul sau scenele de luptă. „Poezie” este când... curg streşinile, când o ceaşcă albă se sparge de un clavecin negru, când o creangă înflorită este cercetată de albine, ori când „ei” se sărută. „Poezie” este când oamenii vorbesc cam aşa: „Îţi aminteşti seara aceea de toamnă târzie în care...” sau „Ah, ce lucruri minunate vom face împreună!”
Aceste citate — inventate — şi-ar fi găsit loc în multe filme în care creatorii operează cu mijloace presupuse ale poeziei, în zone superficiale ale caracterelor umane, împodobind personajele cu atribute inutile, artificioase. Sunt filme în care interioarele — toate — par expoziţii de mobilă (aceleaşi lustre de fier forjat, aceleaşi fotolii, aceleaşi naive vase de ceramică, noi-nouţe, strălucesc în lumina reflectoarelor) şi spectatorul e obligat să „creadă” decorul acesta rece, este silit să vadă. „poezie” în corectitudini silite, în unghiuri intens studiate.
Orientarea spre o artă de esenţă poetică ţine de natura temperamentală a unui popor, de receptivitatea lui Ia frumos, de logica şi de accepţia metaforei. Dacă, în arta — scrisă ori filmată — a orientului există, cu precădere, metodice şi masive traduceri în simboluri a unor adevăruri complicate ori simple, dacă în această artă oamenii apelează la tehnica fabulei chiar în conversaţii cu totul obişnuite, arta contemporană a popoarelor Europei se caracterizează prin ocolirea, simbolurilor intermediare. Printr-un dialog firesc, uzând de construcţii artistice dinamice, cu sugestii adesea, înşelătoare şi cu confruntări neaşteptate; prin eliminarea pe cât posibil a stărilor excesiv confesionale (aparteuri teatrale), drumul spre idee este simplificat de metaforă. Povestite, marile filme poetice nu interesează în chip deosebit, pasiunea pentru largi desfăşurări epice îl stăpâneşte pe spectator, dar iarăşi o întrebare: ritmul de acţiune alert nu este compatibil cu poezia? De ce această ruptură? De ce mai ales filmelor statice, cu secvenţe derulate lent li se atribuie virtuţi poetice. Există Rilke şi Bacovia? Da, dar mai există şi Whitman şi Maiakovski. Este o accepţie desuetă a ideii de poezie în film. Nervii şi sângele omului contemporan au vibraţii noi, concordate, imperceptibil timpului, luminii şi peisajelor sigure. El tinde spre o înţelegere compIetă a fenomenelor artistice şi tehnica filmului trăieşte o epocă de perpetuă modernizare, iar naraţiunea peliculelor se schimbă, datorită acestei înţelegeri, acestei afirmări a unui act de cunoaştere. Cred că filmul poetic (adică toate filmele bune) se apropie cel mai mult de inima oamenilor vremii noastre şi el se poate fixa cu trăinicie în memoria lor. Deci, nu filme siropoase, abundent colorate, pot sugera poezia. Bidonul de petrol plin cu... Coty (de care se slujea ostaşul−frizer improvizat din
Pace noului venit), bidonul coclit, inform, etichetat cu creta, este mai poetic decât toţi trandafirii unor filme cu culori de operetă. „Cheful” solitar al lui Chaplin, în
Goana după aur este mai poetic decât fastuoasele ospeţe din
Vikingii şi este mai plină de poezie şi de castă senzualitate secvenţa din
Roşu şi negru în care Julien Sorel atinge mâna doamnei de Rénal decât săruturile interminabile din
Carmen de la Ronda.
Fără a avea de-a face cu un gen de filme de o tulburătoare noutate — filmul poetic — trebuie pornit de la premisa că poporului nostru, însetat de frumuseţe, păstrător al unor comori folclorice de o multitudine aproape imposibil de investigat, îi este apropiată o asemenea modalitate cinematografică. Aşa cum proza noastră, este străbătută de mari zone de poezie concentrată — Sadoveanu, Matei Caragiale, Camil Petrescu etc. — putem să cultivăm cu încredere pasiunea pentru o „invazie” a poeziei în film.
E nedrept, e absurd să comentezi scene de lirism cu uşurinţa, nu a unui dezabuzat de poezie, ci a unui profan: „A, dar asta e poezie...” Regizorii care n-au mai compus versuri din anii liceului nu se pot „răzbuna” atât de crunt pe ei înşişi în primul rând, refuzându-şi procedeele legate de poezie. Alături de
Gopo, autor de poeme cosmice, şi alţi creatori trebuie să nu-şi lipsească filmele de esenţele rare ale poeziei. Cinematograful (juvenil) îmbogăţit de scânteieri neaşteptate, mereu efervescent, nu poate trece nepăsător pe lângă această venerabilă (milenară) fiinţă care e poezia.
