Afirmam, în ultima noastră cronică părerea că, documentarul, reportajul cinematografic, nu face operă de „caractere”, teritoriul lui se circumscrie la o mărturie asupra unui gest uman, căutându-se semnificaţia vibrantă. Această „circumscriere” trebuie însă înţeleasă dialectic în sensul că, documentaristul, concentrându-se asupra gestului, nu poate rămâne la el, la simplul circuit de mişcări, ci încearcă să-l depăşească, fără a cădea pe teritoriul filmului jucat, cu „eroi”; fără a folosi mijloacele acestuia...(Vai ce se întâmplă atunci! ...). Documentaristul urmăreşte — discutând larg şi uşor metaforic — mâinile omului, acţiunea lor (un documentar cehoslovac, premiat în anii trecuţi, prezenta renaşterea unui oraş distrus sălbatic de război, conectând-o sonor cu o melodie cântată la pian de un pianist din oraş, cântată doar cu mâna stângă, dreapta fiind pierdută în măcel). Unul din cele mai bune filme ale lui
Mirel Ilieşiu,
Cota 540 avea în focar degetele unui macaragiu de la Bicaz, „jocul” lor milimetric pe manetele macaralei dirijând, ziua şi noaptea, mişcarea benelor cu beton deasupra Bistriţei zăgăzuite. Omul, suspendat între cer şi apă, hotărând totul printr-o fină mişcare a indexului, avea ceva de demiurg.
Dar urmărind mâinile, operele lor — de la infinitul mic la infinitul mare — aparatul nu-şi poate reprima tentaţia de a cuprinde omul — omul despre care, repet, reporterul de film nu are posibilitatea „naturală” (ficţiune, intrigă, subiect etc.) să spună ce fel de om e („complex”, „cu lipsuri”, „melancolic”, „înamorat” etc.). Veţi replica: dar comentariul? Nenorocirea — depăşită — a multor comentarii de „documentar” era încercarea eşuată, sistematic de a recomanda verbal „eroul”, de a face caracterologie sumară, „omenească”, zice-se... Apărea un cules de struguri, fete frumoase duceau pe umeri coşurile grele cu ciorchini şi comentariul — şarjez, desigur — dorea să ne informeze că fata frumoasă era şi bună la suflet, acasă, avea o mamă mândră de hărnicia fiicei, iar în satul vecin, un flăcău se topea de dorul ei. Toate astea într-o frază lungă, atât de lungă că pe ecran sosea iarna, cu lucrările ei de întreţinere a viţei de vie... În schimb, comentariul era „frumos”.
Şi atunci? Atunci — dacă nu vrem să schimbăm imaginea cu un verbalism stupid, şi asemenea comentarii mărturiseau, nu prea secret, neîncrederea în imagine — atunci cum să cuprindă comentariul omul, fără vorbe inutile, dar cinematografic (cinema — imagine în mişcare), cum să se ridice de la mâini la o cuprindere amplă, esenţială a întregului uman, fără a se cădea — nu încetez să repet în „caracterologie”? Problema nu e insolubilă. Trebuie urcat spre chip. (Scriu asta într-o singură propoziţiune, există deci, riscul categoricului, ergo — sunt obligatorii nuanţările în mintea fiecărui cititor). A urca — în documentar — de pe mâini spre chip, mi se pare o mişcare (Brecht: „mişcarea în scenă, mişcarea aparatului e pentru mine o mişcare etică”...) la fel de naturală cu aceea a desfăşurării unui „caracter în acţiune”, pentru filmul de ficţiune artistică. Sugrumând orice retorică, aşa cum dorea poetul, aparatul se poate apropia — spontan — prin chip la mobilul gestului, căci aici artistul împărtăşeşte opinia des ridiculizată a îndrăgostiţilor: chipul exprimă totul, sau hai, aproape totul, în orice caz esenţialul gândurilor. Chiar cele mai imperturbabile feţe, chiar şi cele mai disimulate, — mai ales... Înainte de a avea ecou în lume, gestul îşi găseşte expresivitatea pe chipul nostru. Sunt în ochi, pe frunte, pe buze — filme de o secundă, de metraj mediu sau în două serii, concentrări stringente de biografii care ar avea nevoie de comentarii ample, valuri de cuvinte strânse într-un surâs, concluziile cele mai despletite reduse la o privire. Dacă, shakespearean vorbind, „Iumea e o scenă” — chipul e ecranul cel mai sensibil (atât stereofonic, cât şi panoramic...) şi documentaristul — îndrăznesc să spun, înaintea regizorilor de „artistic” — ne poate descoperi filmul fascinant de adevărat al rostirii unei fraze, al exprimării unei idei, filmul îngândurării, al zâmbetului triumfător etc., o lungă dialectică... Cred că dacă am filma 90 de minute faţa unui „suporter” la tribuna a II-a, filmul fizionomiei lui ar fi mai interesant decât meciul propriu-zis! Secvenţa cea mai bună din filmul lui
Titus Mesaros,
Oamenii noştri, care mi-a incitat de altfel şi aceste rânduri — este cea a unei şedinţe (arid, nu?, dar sfinte Vertov, ce ar putea da pe ecran o şedinţă!) de conducere într-o colectivă. Din „of”, preşedintele ne prezintă membrii comitetului, ne spune numele fiecăruia şi trecând de la unul la altul, toţi stând pe scaune, în aşteptare, aparatul „cântă”, adică fiecare este expresiv, chipul are melodia clară — din clipitul de ochi, din fumul ţigării, din nimic, ai zice, dacă, n-ai şti că în nimicul acela se ascunde a şaptea artă, (operator:
C. Ionescu-Tonciu), melodia unui gând, a unei atitudini sufleteşti. Altceva decât „prim-planurile” studiate ca la fotograf, în care „omul gândeşte”, „e emoţionat” şi se filmează direct încreţiturile frunţii sau ale buzelor... Altceva decât „prim-planurile” de serviciu, le-aş zice, prin care se face legătura rapidă, între două planuri generale ale unei hale de montaj, profiluri searbăde pe care joacă două-trei scântei dintr-o piatră de polizor... — sau, mai rău, prin care regizorul caută să se pună la adăpost de „obiecţia critică”, a „lipsei omului”, lipind din când în când „o figură” luminoasă-simbolică…
Trebuie urcat la chip, trebuie „lucrat” acolo, conectată faţa cu mâinile — şi-mi vine în minte încercare a reuşita a lui
Paul Barbăneagră în
George Georgescu al său — unde lega gestica dirijorului, folosind transfocatoare brutale (operator:
Sergiu Huzum) cu patru spectatori — numai priviri — în ascultarea „Simfoniei a IX-a”. Transa de concert trezeşte, îndeobşte, suspiciuni. Totuşi, unul din chipuri, o femeie în vârstă, mi-a rămas, definitiv, în minte; transa cea nefirească (nu artificială!) până la vrajă, te subjuga. Am văzut de trei ori filmul — de fiecare dată i-am dat acelei spectatoare explicaţii diferite, imaginându-mi biografii diferite, în sfârşit am aflat adevărul; de 25 de ani, nu scapă concert dirijat de maestrul Georgescu. 25 de ani erau concentraţi în privirea ei, „furată” inspirat de Huzum.
