Basmul, îl ştie toată lumea. Şi eu Florin îl ştiu, în film. Sunt fiu de crai şi pentru că tata mă ocărăşte toată ziua, am şi eu un vis. Să fiu viteaz, descurcăreţ, ca Harap Alb. Începe visul, dar ce folos! Visul nu durează decât o noapte. A doua zi mă, pomenesc tot eu, Florin cel care s-a voit Harap Alb. Ideea lui Gopo mi s-a părut straşnică. Rolul m-a cucerit prin simplitatea şi candoarea lui. O candoare de care am dat şi eu dovadă de vreo câteva ori în viaţă; mai ales cu ocazia debutului meu în cinematografic. Să vedeţi cum a fost: — jucam Peer Gynt pe scena studioului experimental al Institutului de teatru. Într-o seară,
Radu Beligan l-a invitat la spectacol pe Louis Daquin care pregătea filmările la
Ciulinii Bărăganului, după romanul lui Panait Istrati. Daquin mi-a încredinţat unul din rolurile principale: Tănase. M-am bucurat ca un copil auzind că voi interpreta acest personaj complex, acest tip de ţăran obidit, cu pata unei căsătorii făcute fără voie, aflat la o vârstă diferită de a mea, Pe atunci aveam 21 de ani. La Buftea, Daquin s-a uitat ceva mai atent la mine, apoi mi-a spus:
— Tanas'. Tu ai cap prea îngrijit. Prea de neamţ, să nu tunzi, să nu razi, să nu bronzezi.
Din ziua aceea, cuvintele lui au fost sfinte. Filmările urmau să înceapă peste trei luni. În vremea asta am fost cu studioul într-un turneu prin ţară. Itinerariul nostru s-a terminat pe litoral. În tot acest timp nu m-am tuns, nu m-am ras n-am ieşit din casă, decât noaptea pentru ca nu cumva să mă prindă soarele. Când m-am întors la Bucureşti, arătam ca Robinson Crusoe. Daquin s-a uitat la mine şi a întrebat:
— Cine-i dumnealui?
— Piersic — Tănase — i-a răspuns cineva.
— Ce-i cu el? a întrebat Daquin. E bolnav?
— Păi, nu mi-aţi spus să nu mă tund, să nu mă rad, am protestat eu nedumerit.
— Tundeţi-l numaidecât — a strigat Daquin.
O oră mai târziu, filmam aşa cum am fost la început. Adică nu chiar aşa, puţin mai neglijent. În ciuda acestui început ilar, filmul mi-a adus satisfacţia participării la cel de al 11-lea Festival internaţional al filmului de la Cannes în 1958, unde am văzut filme interesante şi am cunoscut actori renumiţi: Danielle Darieux, Michele Morgan, Fernandel, Charles Boyer, Jean Marais, Marina Vlady, Tatiana Samoilova , Raf Valone, George Mistral, Sophia Loren. Acolo l-am cunoscut şi pe...
Gopo, în ale cărui filme cu actori am interpretat apoi diferite roluri mai mari sau mai mici.
Mai târziu, am jucat în regia lui
Savel Stiopul în filmul
Aproape de soare. Am petrecut câteva luni în mijlocul oţelarilor hunedoreni, am muncit cot la cot cu ei şi am fost distins cu diploma de oţelar. Îmi amintesc prima zi de filmare. Eram îmbrăcat ca un flăcău de prin Ardeal. Aveam o bocceluţă, aşa cum cerea personajul pe care trebuia să-l interpretez. M-am aşezat undeva mai pe margine şi stăteam aşa privind cum electricienii instalează reflectoarele. Un maistru, Stoica, se nimerise lângă mine, M-a întrebat ceva. Eu intrasem în pielea personajului aşa că i-am răspuns cu accent ardelenesc. Maistrul m-a întrebat dacă am venit să mă angajez la oţelărit. I-am răspuns că da. Din vorbă în vorbă i-am devenit simpatic. Mi-a spus că o să mă ia la el în echipă. Apoi a plecat. N-am să uit niciodată faţa lui nedumerită, când, întors, după vreun ceas şi mai bine, m-a văzut filmând. Pe urmă am devenit buni prieteni. Aşa de buni încât, după ce filmările au fost gata şi a văzut filmul, m-a luat deoparte şi mi-a spus:
— Frate Florine, dacă te dau afară ăia de la teatru vino la Hunedoara. Facem din tine oţelar clasa întâi. Harnic eşti, solid să nu mai vorbim. Ce mai, eşti om de comitet.
Dar cele mai „tari” momente din scurta mea biografie de actor de film le-am trăit tot la
Harap Alb. Filmam pe câmpul de la Străuleşti. Într-o dimineaţă Gopo mi-a spus:
— Florine, azi filmăm bătaia cu ursul.
— FiImăm, i-am răspuns eu liniştit.
Bineînţeles, îmi imaginam că o să mă bat cu un om îmbrăcat într-o blană de urs, pe care, conform scenariului, o să-l înving cu uşurinţă. Nu mică mi-a fost spaima când am văzut coborând dintr-un camion un urs adevărat, adus de la circ.
— Apropie-te Florine, dă-i zahăr, mângâie-l. Hai, Florine, înşfacă-l! Ia-te la trântă cu el, mă îmbia Gopo.
Dresorul, pe de altă parte:
— Tovarăşe Florin, ăsta nu-i câine, e urs, nu-mi iau nicio răspundere.
Copiii tocmai ieşeau de Ia şcoală. Spectatori în jur cu duiumul. Harap Alb trebuia să fie viteaz.
Septimiu Sever îmi şoptea:
— Dacă-ţi dă ăsta o labă nu mai joci teatru toată viaţa.
Eu, mi-am făcut zece cruci, am luat zahăr în palmă. Ursul s-a apropiat. A început să lingă zahărul. Am închis ochii, l-am prins într-un dublu Nelson şi a început o bătaie din care dacă aş fi vrut să scap tot n-ar fi fost cu putinţă, pentru că mai mult ursul era deasupra. Loveam în el din toate puterile, dar ursul credea că-mi arde de joacă şi cum era într-o dispoziţie prielnică pentru aşa ceva, a început să se joace şi el cu mine. Când în sfârşit i-am scăpat din braţe, mi se părea că m-am născut a doua oară. Pe urmă, trei zile, până când materialul a ieşit din laborator, am avut nişte emoţii... N-aş mai fi refăcut secvenţa aceasta cu riscul de a nu mai face film niciodată. Din fericire, materialul a fost bun. Acum, tot ce-mi mai doresc este ca filmul să placă marelui public.
