Îndoielile privind eficiența și oportunitatea educativ - artistică a serialului B.D. le-am exprimat cu prilejuri anterioare. Ele îşi păstrează actualitatea şi după cea de a treia serie a ciclului, Brigada Diverse Ia munte și la mare. Chiar dacă intențiile, mărturisite, ale realizatorilor au fost altele. Şi chiar dacă (sau tocmai pentru că) în acest film sunt reuniți cațiva dintre cei mai înzestrați actori de comedie pe care-i avem: Toma Caragiu (al cărui umor distins îl situează „cu un cap” peste restul distribuției), Ion Finteşteanu, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Sebastian Papaiani...
PubIicul confirmă îndoielile noastre: îşi împarte simpatiile între hoți şi vardişti, cu vădită precădere către cei dintâi, astfel încât toate strădaniile realizatorilor de a ne convinge că fiImul are finalități etice (cum s-a afirmat şi în textul publicitar rostit cu prilejul premierei de gală) rămân zadarnice. Într-adevăr, eforturile „brigăzii diverse” de a prinde răufăcători mai mici sau mai mari pot fi educative; probabil, aceasta a şi fost principala intenție a scenariştilor Nicolae Țic şi Mircea Drăgan: de a evidenția contribuția miliției la păstrarea ordinii publice. Dar filmul (filmele) dacă nu infirmă de tot intențiile, oricum le minimalizează şi, uneori, chiar le răstălmăceşte. Îşi propune să prindă „doi iepuri” dintr-odată. Pe lângă micile istorii polițiste pe care le oferă spectatorilor — în cazul de față, două: Prafuri pentru mama mare și Icoana făcătoare de minuni – filmul încearcă să fie şi cât mai glumeț cu putință, iar actorii, îndeosebi tripleta „pungaşilor simpatici”, dezvoltă, la rândul lor, secvențele umoristice până la dimensiunea unor recitaluri (calitatea hazului este adesea îndoielnică, dar nu despre aceasta e vorba acum). Îşi propune, deci, să alcătuiască un tot armonios agrementând cu gaguri terne nu prea hazlii (cum ar fi traficul de stupefiante sau furtul unor valoroase obiecte de artă). Fireşte, rezultatul artistic nu putea fi, în asemenea condiții, decât un hibrid: echilibristica autorilor se simte permanent, iar „verosimilitatea” situațiilor este cusută, la vedere, cu ață albă.
În Prafuri pentru mama mare, traficanții de stupefiante sunt identificați — nu se ştie cum — încă de la pătrunderea în țară, de la punctul de frontieră, unde căpitanul de miliție Panait (alias Toma Caragiu) este deghizat în grănicer. Deci filonul „polițist” al filmului este, dintr-odată, anulat, chiar dacă, apoi, pentru a da timp actorilor să-şi execute fiecare „numărul” său de recital — urmăriții şi urmăritorii se urmăresc reciproc, pe plajă, sau cu mașina, sau, misterios, de după o jaluzea (transmiterea pachetului cu stupefiante nu e lipsită de câteva momente amuzante), chiar dacă, între timp intră în funcțiune şi o armă cu lunetă... În al doilea episod al filmului, Icoana făcătoare de minuni, de asemenea miliţia dă de urma hoților de icoane de la început, identificând nu numai pe contrabandistul principal, dar şi pe complicii acestuia. Ceea ce urmează este „un lux”: „brigada diverse” îşi perrnite să urmărească la munte pe ai săi trei clienţi permanenți, deşi avea la mână, la Bucureşti, „creierul acțiunii” (care, între timp, dădea o recepție în cinstea borfaşilor cu care a colabarat odinioară!) şi ştia că la acesta vor reveni prea simpaticii pungaşi porniți pe drumurile Agapiei. Un lux menit din nou să dea posibilitate interpreților să-şi etaleze virtuozitatea şi lui Jean Constantin să înghite câteva sute de grame de coajă de copac, un lux care continuă chiar după ce bandiții sunt prinşi asupra faptului, pentru a-i da posibilitatea căpitanului Panait, deghizat (pentru variație), în vameş, să-l oprească pe seraficul domn Vasilesco tocmai în clipa ieşirii din țară. De ce să nu fie, după lămurirea tuturor necunoscutelor - cunoscute, şi puțin suspens?
Este evident că nu pe intriga polițistă s-a bazat, în comedia sa polițistă, regizorul Mircea Drăgan, din moment ce şi-a îngăduit să joace cu cărțile pe față . Rămâne de văzut în ce măsură a fructificat pe ecran datele comediei. Sunt, în film, câteva bune momente vesele. Îndeosebi gaguri mecanice, umor de situație („partea leului” revenind tripletei de pungaşi: Dem Rădulescu are, mereu, o mină hazlie, Puiu Călinescu joacă savuros momentul intoxicației narcotice, iar Jean Constantin, a cărui popularitate a crescut vizibil după B. D., cabotinizează fără cusur) dar şi o ironie mai nuanțată, un umor de calitate superioară, caracteristic excelentului actor de comedie care este Toma Caragiu. Virtuțile comice ale peliculei (câte sunt) se datorează, cred, în principal, protagoniştilor. Aceştia nu pot fi absolviți desigur, de momentele sub-artistice ale peliculei, când hazul se strecoară pe sub cea mai joasă ștachetă a exigenței, dar filmului, în ansamblu, îi lipseşte un „ochi de comedian”, care să vegheze, cu talent şi fantezie, la păstrarea ținutei artistice. Acum, după consumarea a şase scheciuri din serialul „brigăzii diverse” țin să subliniez, cu toata responsabilitatea, că nu cred în talentul comic al regizaruIui Mircea Drăgan. Cred, cred cu toată convingerea în autorul Setei, în autorul Lupenilor '29. Dar nu pot crede în autorul B.D.-urilor. Filmele serialului, toate, au fost lipsite de „simțul măsurii”, atât de necesar în conducerea unei intrigi de comedie, pentru că altfel gluma eşuează în vulgaritate; filmele serialului au fost, uneori, de un nefiresc incredibil; filmele serialului au conținut prea multe mostre de gust îndoielnic.
Este cazul, acum, când eroii săi au ajuns din nou după gratii (unde le dorim o şedere cât mai îndelungată), să reamintim regizorului că a făcut cândva Setea şi Lupeni '29, filme de bază ale cinematografiei naționale, filme care l-au consacrat şi l-au impus printre regizorii noştri de frunte. Colaboratorii săi de la acest film (toți actorii despre care am vorbit, alții precum Iurie Darie, Dumitru Furdui, Mircea Canstantinescu — cine a avut, oare, ideea nefericită să dubleze vocea acestui bijutier de „roluri mici”? — sau fata aceea buimacă chemată să cânte Delilah, compozitorul Ion Cristinoiu sau talentatul operator Nicolae Mărgineanu ale cărui posibilități artistice devin elocvente îndeosebi în secvența „acostării” de către căpitan a contrabandistei de stupefiante) toți colaboratorii filmului, alături de regizor, scăpați de obsesia infructuoasă a B.D.-urilor, ar putea deveni — sau redeveni — într-adevăr utili cinematografiei româneşti.
