REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Mai vorbim noi, inevitabil”


     Actorul, trupul ideii
     Adevăruri ştiute de când lu­mea... cinematografului: uneori mergem la un film atraşi de magnetul numelui actoricesc, «încă» mai mergem împinşi de acest resort; dar cum altă poveste ne va interesa în rândurile ce vor urma, vom sări peste ceea ce s-ar putea numi prezenţa acaparatoare, încă din start, a cutărei sau cutărei vedete. Se întâmplă, din fericire, să intrăm într-o sală de cinema neînsoţiţi de gândul tiranizant al întâlnirii mult aşteptate cu un interpret. Spun «din fericire», pentru ca filmul adevărat îşi adună toate pârâiaşele de la actori la scenografie, de la muzică la decor, într-o unică, solidară curgere. Nu este mai puţin adevărat însă —şi experienţa de cinefil a fiecăruia a aşezat în memorie serioase depozite de secvenţe — că există momente privilegiate în care realitatea filmului, din acel timp şi acel spaţiu, se confundă cu însăşi existenţa actorului, în care umbra regizorului pare a se fi topit, în astfel de momente, interpretul-protagonist sau simplu trecător pe ecran — impune adevăruri care sunt numai şi numai ale lui, el dă «definiţia filmului», cum ar spune cunoscutul estet şi sociolog Edgar Morin dincolo de orice intervenţie regizorală, fie ea genială sau insignifiantă.
     Dacă în teatrul clasic şi în operă aşteptarea marilor monologuri, recitative, arii este, în fapt, o convenţionalitate întreţinută, antecalculată, ba chiar cronometrată, pe ecran «marea arie» poate ţâşni când nu te aştepţi (şi, uneori, de la cine nu te aştepţi); ea poate începe într-un colţ prizărit, cu o vorbă aruncată la întâmplare, preludiul ca şi apoteoza nefiind absolut necesare unei astfel de «luări în posesie» a filmului. În astfel de scene ne aflăm în faţa ipostazei pure a actorului-creator şi, laudă zeilor, cinematograful nostru nu duce lipsă de asemenea binefaceri. Aşadar, ce văd şi ce aud, ochii şi urechile noastre, la un moment dat? Ce văd, ce aud şi ce nu pot uita? Să zicem, bunăoară, în Doctorul Poenaru?
     — «Aşa, supără-te, fii minios, fii dârz, vezi, d-aia te iubesc eu pe tine, că eşti băţos, nu eşti mămăligă, şi te pup că pleacă trenul, şi mai trec eu pe la tine, mai vorbim noi, inevitabil!» Dincolo de aceste vorbe, «montate» cu o intuiţie care taie răsuflarea, rostite dintr-o răsuflare, ca şi cum între «fii dârz, vezi, d-aia te iubesc eu pe tine» şi acel «şi te pup, că pleacă trenul» n-ar fi o pră­pastie, dincolo de ele, ziceam, se află o privire obosit-ironică, o nonşalanţă care nu poate ascunde nici dezarmăgirea, nici deruta. Dincolo de ele, un om care merge, fără să ştie, chiar pe marginea prăpastiei, care va plăti tragic eroarea slalomului prin­tre opţiuni. În ciuda triumfalismului vesti­mentar şi verbal, a aparentului pact semnat cu certitudinea («inevitabil») pe chipul lui Pascal — căci despre el este vorba — plu­teşte presimţirea eşecului. Înfriguratei cău­tări de sine a doctorului Poenaru, fostul său coleg îi opune căutarea confortabilă, «inevitabil» condamnată. Cu un gest şi câteva cuvinte care par un torent, un actor de exceptie, Ştefan lordache, aminteşte ceea ce nu de puţine ori se uită: zbaterea este inutilă, dacă nu se întâlneşte, măcar odată, cu demnitatea rezistenţei.
(Cinema nr. 8, august 1978)

Cuvinte cheie: actorul, trupul ideii, doctorul poenaru film, magda mihailescu, stefan iordache

Opinii: