REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Zbor periculos


     Acea «veche inferioritate ciocoiască», în virtutea căreia «am preferat stăruitor pro­dusele streine, adeseori mai proaste decât ale noastre» — cuvintele îi aparţin lui Arghezi, şi n-au trecut încă 14 ani de la tipărirea lor — se exercită nu numai în privinţa „produselor" propriu-zise, ci şi a unor teme pe care le credităm mult peste solvabilitatea lor... O astfel de temă este aceea a aeroportului — temă pe a cărei canava americanii au brodat câteva filme, unul mai convenţional decât altul; temă pe care — la aproape un deceniu de la ulti­mul „aeroport" văzut pe ecranele noastre — o (p)reia creator (adică adăugându-i câteva „sosuri” locale) scenariul lui Mihai Vasilescu.
     Numai o vădită „pană de inspiraţie" scriitoricească l-a determinat cred pe Francisc Munteanu (de obicei şi scenarist al propriilor filme) să se oprească asupra unei asemenea poveşti şi să ne servească un film(uleţ) căruia, preţ de o oră şi ju­mătate, nu ştii ce să-i admiri mai mult: mărunta abilitate cu care copiază (pe dos uneori) scheme ştiute sau nonşalanţa e­nunţiativă — înlesnind un contact pur tan­genţial (adică fugar şi epidermic) cu pro­blemele enunţate.
     Povestea pare concepută după tipicul: el este ea este ei sunt. Deci: el este (co) pilot de cursă lungă, ea este (proba­bil) arhitectă, din această cauză (care cauză?!) ei sunt supăraţi şi gata (sau aproape gata) divorţaţi. Intriga sentimen­taIă se compIică (dar ce se mai compli­că !) cu una profesională: în timpul unui zbor periculos (furtună deasupra Vienei, fulgere, trăznete, zgâlţâieli) el — deşi nu­mai copilot — preia comanda fără consim­ţământul pilotului-comandant (deci insubordonare — revoltă pe Bounty!) şi salvează aeronava de la o catastrofă pe cât de iminentă (în intenţia  scenaristului) pe atât de improbabilă (ca realizare cinematografică).
     În relatarea acestor întâmplări — deru­late liniar, fără umbra vreunei intenţii de construcţie dramaturgică —  fiImul, ase­meni picturii de gang, aduce o anume exactitate a notaţiei: este exactitatea sufi­cienţei, a mulţumirii de sine — opacă, dacă nu ostilă conotaţiei.
     O meteahnă mai veche a filmelor mai noi aIe lui Francisc Munteanu se face şi aici simţită din plin: planul doi e ca şi inexistent, aeroportul Bucureşti-Otopeni pare o liniştită gară de provincie. Bucureştiul seamănă cu oricare alt oraş din România, iar imaginile au frumuseţea unor ilustrate.
     Dacă filmul pare cât de cât firesc, fap­tul se datoreşte actorilor: Vladimir Găitan, Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozorici, lon Dichiseanu, Constantin Diplan — prea buni pentru a nu se face remarcaţi şi în partituri minore... O excepţie fericită: personajul interpretat de Marin Moraru (singurul dintre actori la care poţi vorbi de interpretare); dar scheciul pe care-l susţine marele actor are o valoare strict autonomă şi, cu retuşuri fără importanţă, poate fi adăugat aproape oricărui film românesc contemporan.
     Se poate, deci afirma că platitudinea filmului rămâne intactă — şi nu-i nevoie să fii un obişnuit al Tarom-ului pentru a-ţi da seama că munca de pilot pe un ROMBAC-111 (sau Super One-Eleven, cum scrie pe fuselajul superbeIor aeronave) presupune (şi implică) mult mai multă răspundere şi complexitate decât reuşeşte să „sugereze" acest Zbor periculos.

 
(Săptămâna, 2 noiembrie 1984)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: francisc munteanu, nicolae ulieriu, zbor periculos

Opinii: