Povestea concepută de echipa filmului se învîrte în jurul a două subiecte tabu – incestul dintre o soră şi un frate (care sînt şi gemeni) şi avortul unui copil rezultat dintr-o astfel de relaţie – dezvoltate în cadrul unei drame familiale restrînse. În sensul primei direcţii, de experiment actoricesc,
Ilegitim se vrea o încercare de creare a unui efect de real, de autenticitate: se filmează doar o dublă pentru fiecare scenă pentru a fi „ca în viaţă“, cu camera în mînă, în stilul unui documentar observaţional, actorii sînt lăsaţi să convieţuiască un timp mai îndelungat în locul de filmare, dialogurile ajung să se formeze pe loc, fără să fie scrise în prealabil, şi nu se hotărăşte asupra unui final decît în stadiul de montaj. Personajele care se adună la o masă în familie discută unele peste altele, spre deosebire de un film obişnuit, cu dialoguri construite, unde, atunci cînd un personaj vorbeşte, dominaţia sa e clară în cadrul discursului filmului.
Sitaru şi echipa fac ca această dominaţie să se lase cîştigată – vorbeşte mai mult cine apucă. Cu toate acestea, spontaneitatea la care aspiră e permanent subminată de ideea că trebuie să se spună lucruri importante (dialog înseamnă aici discuţii filozofice şi teme cu greutate, precum problema timpului, trecutul ascuns al tatălui, tatonarea problemei copiilor nedoriţi), nelăsînd loc pentru prea multe surplusuri nejustificate dramaturgic. Acumularea nemulţumirilor din cadrul familiei (care reies din discuţiile de la masa cu care se deschide filmul) se va manifesta sub forma unei „mari izbucniri“: acuzaţiile celor patru copii se năpustesc asupra tatălui lor care denunţase, în perioada comunistă, femeile care veneau la el să facă avort. Oricît ar folosi acest motiv al legii injuste (cea a interzicerii avortului în perioada comunistă) demonstraţiei failibilităţii justiţiei în general (pregătind deci discuţia despre ilegalitatea incestului), naivitatea cu care copiii îşi acuză tatăl e chestionabilă – totala lor ignorare a problemei pînă atunci e bizară, cu atît mai mult cu cît unul din ei e medic. Şi mai problematică rămîne diminuarea nejustificată dramaturgic a conflictului. De la momentul său de maximă intensitate, din timpul mesei (în care se discută teme din trecut, inactuale, dar în care se ajunge să se arunce şi cu vorbe, şi cu pumni), conflictul e redus la reacţia mult mai restrînsă a tatălui la aflarea veştii că cei doi copii ai săi au o relaţie de cuplu şi vor avea şi un copil (deci cu destul de consistente motive de amplificare), pentru ca în final conflictul să fie de-a dreptul anulat printr-o elipsă, urmată de o împăcare totală cu problemele (şi cu incestul, şi cu venirea pe lume a copilului, ba chiar, se sugerează, şi cu moartea), într-un moment de beatitudine totală.Rezolvarea conflictului în acest mod nu e decît un exemplu de
wishful thinking, în care însăşi implicarea spectatorului e uitată. Deodată, filmul nu mai e văzut de Sitaru şi de echipa sa ca un produs supus receptării de către un potenţial spectator (produs care are nevoie, deci, să se facă înţeles printr-un
plot, şi care trebuie să pună în discuţie problemele pe care le flutură pe sub nasul spectatorului), ci e redus la un simplu exerciţiu de actorie, care poate explora o direcţie, sau poate să nu o exploreze, poate avea un rezultat, sau poate foarte bine să rămînă şi fără. Asumarea rolului de a conduce/direcţiona spectatorul în această explorare e lăsată deoparte. E ceea ce confirmă Sitaru atunci cînd, întrebat despre unul dintre lucrurile importante lăsate în afara filmului (problema malformaţiilor copiilor născuţi prin incest, care nu e discutată), răspunde că alegerea sa e să îşi lase actorii să vorbească despre ce vor, fără să le impună limite. O scenă importantă descrie felul în care protagonista încearcă să uite de necazul sarcinii prin alcool şi heroină, însă naraţiunea e rapid deviată, de la intenţia de a o duce la spital, la aflarea secretului incestului de către un alt frate, fără a relua în vreun fel în restul filmului discuţia privind efectele sale asupra sarcinii şi adîncind şi mai mult problema genetică, de supravieţuire a copilului. În măsura în care e deschisă discuţia despre avort înainte şi după perioada comunistă, ea e redusă la ilegalitatea sa de atunci şi legalitatea sa de acum. Chiar şi în acest punct, filmul se fereşte de orice problematizare: tatăl copilului e din start pro-viaţă, iar discuţia despre trauma femeii e ignorată.
Ilegitim nu depăşeşte nivelul unui experiment actoricesc.
