​„Vulcanul stins” – cronică de film

     O metaforă? Evident și o metafora. Rea­lismul aspru al Vulcanului stins (scenariul Dumitru Carabăț, regia George Cornea) nu exclude simbolul. ÎI cuprinde, în planul su­gestiei, restituindu-i tensiunii dramatice, ca­racterelor, concluziei de subtext. Vulcanul de energie umana, de pasiune, credința în idea­lul profesiei nu se stinge odată cu personajul. Odată cu accidentul survenit chiar în ajunul reușitei, a încununării obstinatelor căutări. Pasiunea, credința, activizează energii, la­tente, reanimă cutezanțe amorțite. Înfrânge inerții, scepticisme. Cel care a descoperit ză­cământul nu mai este, dar sărbătoarea va avea loc. În vârful craterului stins, în curând răscolit de buldozere, și cel de-al doilea vis al geologului se împlinește echipa cu care-și începuse drumul se va regăsi, după îndelungi animozități. „Probele” umane devin conclu­dente ca și cele de sol. Peste șampania din pahare se revarsă, generoasă, clocotitoare, ploaia. Finalul dramatic încununează tabloul bogat al năzuințelor și eșecurilor, izbânzilor târzii, meandrelor sufletești și limpezirilor treptate, după incertitudini, însingurări, neîn­țelegeri. Personalitatea scenaristului de marca Dumitru Carabăț e prezentă în frecare replica a filmului, reverberând noi înțelesuri, determinări, sugestii, e prezentă în secvențele ce concentrează tensiuni puternice, așteptări încordate, în situații-limită. Drama psiholo­gică e o preferință pe care scenaristul profe­sionist o onorează când în stil clasic (Întoarce-te și mai privește o dată) când mai mo­dern, prin pulverizarea narațiunii, ca în Zidul („ieșirile” imaginare ale claustratului, aminti­rile ce-i susțin moralul) sau acum, în Vulcanul... suita de retrospecție cu funcție refle­xivă, întregind înțelesurile asupra trecutului. O construcție dramatică originală, stelară, al cărui realism e mai mult decât „oglindă pur­tată de-a lungul drumului, e imaginea caleidoscopică, fragmentată, a vieții reflectată într-o puzderie de mici lentile, fiecare colo­rând, umbrind sau luminând, din alte unghiuri, infinitatea relațiilor, a motivațiilor omenești.
     Un tânăr talent muzical renunță la artă și termină Institutul de geologie ca să fie alături de fata dragă. Dar când ajunge lângă ea, află că frumoasa iubește pe altul și se va mărita curând. Furios, îi trage o palma. „Vezi, dacă m-aș fi căsătorit cu tine, așa ar fi arătat viața noastră”. conclude ex-logodnica logic, dar fără înțelegere pentru drama celui părăsit. Gelos pe rival, care le e coleg de echipă, tâ­nărul îi atribuie toate defectele. Și împrejurările par să-i dea lui dreptate. Dar unghiul se schimbă puțin, ascultăm (și respectiv vedem, din concludente retrospective, detalii — sur­priza) și partea „adversă”, omul matur a tre­cut prin grele încercări, circumstanțe atenu­ante care ni-I fac, dacă nu simpatic, dar de înțeles. Opțiunea fetei nu mai apare, așadar, ușuratică. Tot la o subtila modificare de op­tică obligă și o alta secvențe — excelent in­terpretată de Mircea Andreescu (Romulus Strejan) și Alexandru Repan (Ignațiu), su­gestiv, orchestrată regizoral de George Cor­nea. În înfruntarea dintre două personaje, dreptatea apare la început doar de partea unuia, pentru ca pe parcursul scenei, ușoare alunecări de argumente și contra-argumente, amănunte de plan doi să aducă noi motivații. Strejan e pe cale să descopere zăcământul de cupru și, odată cu ei, să avanseze o ipoteză științifică îndrăzneață, pentru care are nevoie de pregătirea teoretică a lui Ignațiu. Dar, după 20 de ani „de ciocănit pietre”, fostul coleg e transferat la Institut și-i mărturisește cinstit că el nu mai vrea să riște: „Nu te mai interesează decât căldurica și ceaiul de mușe­țel” îi aruncă în față omul terenului. Și când e gata să-i rostească cel mai dur adevăr — su­gestiv, laconic, ca mai toate dialogurile filmu­lui: „Rău nu e că vrei să lucrezi la Institut. O meriți. Grav e că ai ajuns ca un boxer speriat care își ascunde capul sub mănuși” — în ca­meră apare un cărucior de infirm, cu un băie­țel nerăbdător să fie plimbat de acest tată prea obosit care, de multă vreme, ține loc de mame... După detaliul ușor sentimental, auto­rii tale, energic, secvența și concluzia e rezol­vată cinematografic printr-o elipsă (acțiunea înaintează inteligent și prin elipse): un telefon în toiul nopții la casa Streian, nu auzim ce-i spune Ignațiu, dar replica e limpede pentru hotărârea energică a celuilalt. Bucuria cu care acest auster bărbat, geologul, încheie: „Bine, mă! Dacă spui tu!... Important e să nu murim dracului degeaba” — conține ideea care ar putea sluji drept motto minunatului erou con­temporan. Unul din cei mai reușiți ai portretisticii noastre cinematografice. Om al locului geologul temerar iubește muntele, dar e convins că și muntele trebuie să iubească oamenii, să le dăruie ceva, chiar dacă nu aurul mult visat în această „tară de piatră” și de iluzii, odinioară. Credința Iui Strejan nu e însă iluzie, cum vor unii să creadă, gata să-i întrerupă cercetările. E convingerea, încăpățânarea dublată de cunoașterea pământului, că există ceva ce merită efortul, riscul, cum omul de teren n-are timp de explicații și jocuri de cabinet, bărbatul cu profil sever parcă cioplit în stânca, încearcă să scoată din piatră — aparent seacă — dovezile. Încredințându-i lui Mircea Andreescu, actor aflat la primul lui rol principal de film, această partitură frumoasă și complexă, regizorul a dovedit un curaj, aș zice, la înălțimea personajului. Actorul își dezvăluie bogate resurse de interiorizare, o forță și o sobrietate dramatică ascunzând și multă disponibilitate de tandrețe, de sensibilitate. Sub coaja aspră a acestui insolit personaj, care știe că muntele nu glumește și că în meseria asta nu rezistă decât cei foarte hotărâți, actorul știe să sugereze și grija aproape părintească, dar energică, stimulativă față de cei din jur. Ca să-I „călească”, Strejan îl provoacă ironic pe tânărul lui ucenic. „Te anunț că „Porphyry cooper” nu-i un personaj de western” îi spune ciracului. Duritatea personajului e alternată cu tristețea, în doze atent concentrate. Geologul, fiu de mot, n-a prea fost deprins în viață cu multe succese („A învățat prea mult să piardă”, constată cineva), dar omul are mare capacitate de înțelegere. O înțelegere însă lucidă, care nu menajează, știe, în schimb, să stimuleze admirabil resursele celorlalți. Strejan nu e un solist — cum se visează tânărul atras de profesie mal mult din spirit de aventură și de frondă. El știe că geologia e o muncă aspră, de echipă, care cere multa energie, dar uneori, concesii. Și dacă măcar unul singur din cei porniți cu el la drum rezistă, capătă convingerea că „geologia se face asemenea unei catedrale, de către o echipa de „meșteri anonimi”, atunci omul nostru se consideră că și-a împlinit „mandatul”. Ucenicul, copil — cum recunoaște — „răsfățat, adorat, sterilizat” va avea în preajma meșterului nu numai revelația profesiei aspre, dar și pe aceea a solidaritate generoasă, a înțelegerii mai nuanțate a vieții. La capătul corzii de geolog, tânărul, care bravează tot timpul pentru că nu e încă deprins să piardă, va afla cum se câștigă, nu de unul singur, ci alături de ceilalți. Un alt succes al distribuției e Adrian Pintea, susținând rolul lui Vasile Făerag în mod inteligent, sensibil, firesc și nuanțat, trecând elegant de la fronda copilăresc agresivă la disperare, blazare și însingurare. Talentatul interpret imprimă personajului său un lirism de factura moderna, intelectuala, dezvoltând cu grație și profunzime toata aria cuprinsă între ironie și autoironie — calități din păcate atât de rare în filmele noastre!
     Cu toată maturitatea profesiei sale, regizorul asigurat colaboratori de nădejde. O echipă așa cum își dorea eroul. Alături de cei trei interpreți amintiți (Mircea Andreescu, Adrian Pintea și Alexandru Repan), evoluează Ruxandra Bucescu — tânăra actriță în certă ascensiune; Dana Dogaru, într-un rol episodic, dar bogat nuanțat, eficace sugerat; Mihai Cafrița — prezență cinematografica sobră, elegantă, convingătoare; Val Paraschiv, înconjurându-și, ca de-obicei, personajul cu o nota de mister.
     Înarmat cu situații bine tensionate, cu caractere energice, dar subtil conturate, cu replici ce nu repetă imaginea, ci duc mai departe înțelegerea asupra unor stări, situații, sentimente, George Cornea își ia avânt pe căi specific cinematografice. Fantezia lui e de astădată solicitată către dinamica relațiilor, obținând un spectaculos interior, un suspans de ordin psihologic și mai puțin obișnuitul său spectaculos exterior. Decupajul acestui scenariu atât de bogat în motivații intime pentru definirea unor caractere active, dar nescutite de întrebări existențiale, neliniști creatoare, urmează atent și cu succes partitură. Într-o secvență — una din multele, atent dirijate, privirea scrutător-ironică a tânărului care sancționează inteligent, fără vorbe, faptă presupusă de el oribilă, a celuilalt — îl obligă pe partener să se ridice de la masă și să plece, ostentativ. Scena capătă pentru spectator o tensiune mai eficace chiar decât o urmărire „palpitantă” cu mașini pe autostradă.
     Formația plastică a regizorului se resimte și în concepția asupra imagini. Tânărul său colaborator, operatorul Gabriel Kosuth își potrivește „lentilele”, cu precizie și înțelegere, viziunii dramaturgic-regizorale în alternarea planurilor acțiunii: prezentul povestirii e dinamic intersectat de flash-back-urile, multe și deloc ușor de „mânuit”. Retrospectivele realizate într-un expresiv alb negru „săgetat” de câte o pată de culoare cu efect dramatic, sunt elegant montate și inserate în secvențele color ale prezentului, de către un bun profesionist, Mircea Ciocâltei. O scânteiere primejdioasă, aspră, exercitând o fascinație misterioasă, învăluie masivul cu care omul se luptă până în final, când imaginea muntelui capătă pentru muribund culoarea caldă, prietenoasă, cu care îl întâmpinase la început de viață. Craterul va fi răscolit de explozie pentru a dărui regiunii prețiosul minereu. Dar învingătorul nu-și va mai savura victoria. Repus cu talent în drepturile sale legitime, tragicul categorie estetică — dimensionează grandios filmul. Coloana sonoră apelează inspirat la partituri clasice sau la muzica de jazz — apare chiar, în premieră absolută în filmele noastre un microrecital de jazz, dar și la motive anume scrise pentru film de Tiberiu Olah. De cine altul decât de acest compozitor, poet și filozof capabil atât de bine sa intensifice emoția sobră, de factură modernă, a Vulcanului...?