Un necaz — de natură meteorologică, să-i spunem, — o împotmolire în nămeţi se transformă într-o minune a vieţii celor doi protagonişti din
Flori de gheaţă. Dacă viscolul i-ar fi prins în preajma unei cabane oarecare, în care ar fi petrecut un revelion ca atâtea altele sau dacă prima casă ce le-ar fi ieşit în cale ar fi fost una oarecare, dacă gazda ar fi fost o femeie primitoare şi atât, orele „scurtei întâlniri” ar mai fi aparţinut acelor întâmplări pe care le trăieşti o singură dată?
Mai departe, aproape că-mi este teamă (evident o teamă a superstiţiilor cinefile) să mă întreb: dacă femeia aceea în negru nu ar fi avut chipul pe care atât de mult l-am dorit pe ecran şi atât de puţin ne-a fost dat să-I vedem, chipul
Ilenei Predescu, s-ar mai fi strecurat atâta vrajă în acea sărbătoare înfiripată? „Mama Savu” este „duhul” ocrotitor, zâna bună îmbătrânită — nu şi veştejită — într-o aşteptare fără nume, căreia actriţa îi ţese un contur diafan. Nerăbdarea oaspeţilor, aduşi de prăpădul de afară, de a se vedea „ieşiţi de acolo”, se topeşte umilită în faţa nesfârşitei ei bucurii de „a-i şti acolo”. Cred că prima oară un cineast intuieşte exact harul, atât de rar, al Ilenei Predescu de a împăca contrariile: actriţa face din absenţă o prezenţă („dumnealui”, cel de mult dispărut, este evocat ca unul abia plecat), din stranietate — normalitate, aduce trecutul în prezent nu numai cu nostalgie, ci şi cu o imensă generozitate, nu stă o clipă locului, s-ar părea ca tot uită câte ceva, dar, bănuim mai degrabă ea vrea să mai trezească o amintire. Dacă obiectele din film au viaţă, mai bine zis o poveste a lor (clepsidrele, cutiile muzicale, ceasurile, rochiile, hainele, scaunele etc.) ea se datoreşte, în primul rând, convieţuirii cu Ileana Predescu. Sub privirea încărcată de o ciudată strălucire a actriţei, bucuriile capătă o istorie iar văzduhul — transparenţă.
Într-o altă iarnă, dintr-un film după Truman Capote, tot de un An Nou, o altă mare actriţă a mişcărilor, inefabile, Geraldine Page, împărţea bucurii oamenilor, împrătăşind puţinul pe care îl avea. O evoc acum nu numai pentru asemănarea întru graţie şi imponderabilitate a celor două interprete, cât pentru strania întâmplare de a fi fost amândouă făpturi de vis într-un miez de iarnă cinematografic. Filmul poate renunţa la rostirea lui „a fost odată” dacă are privilegiul actorului ce vine din lumea lui „a fost odată”.
Întâmplarea face să vedem, la o scurtă distanţă în timp, un film cu „a fost odată”, dar nu şi cu „făpturi de vis”, ci de... râs. Astfel, Împăratul din
Secretul armei... secrete e împărat, Zmeul e zmeu etc. numai că aşa păguboşi cum sunt, parcă ar avea nevoie de o mână de ajutor. Suveranul lui
Victor Rebengiuc se încurcă în toate, de la veşminte şi perucă la teorie şi practică, de la ducerea războiului la educaţia şi peţirea Frumoasei (fiice), de la credinţa supuşilor la respectul vecinilor. Un fel de
Aguirre, mânia zeilor, în varianta parodică, în care demenţa devine debilitate. Nu fără tâlc însă. Înduioşător de-a dreptul — evident, dincolo de haz — este
Mircea Diaconu, cu adevărat zmeul cel mai zmeu, pentru că suferă „ca un câine în amor”. Frankenstein cu colţi la purtător şi cu of-uri cântate la violoncel, inventiv, dar născut fără noroc, insolent sau obedient, de la caz la caz, când situaţia o cere, malefic fără convingere şi rămas la coada căruţei din vocaţie, Zmeul pare într-o neostenită... reciclare, doar-doar va izbuti vreo lovitură. De altfel, aceasta este marea lecţie pe care i-o oferă verişoara zisă şi „spaima”, geniul răului, deghizat în tot felul de costume, de la cel de „duh al locului” (iar un duh nu poate fi îmbrăcat până în gât!) la haina de piele cu ţinte,
Carmen Galin fiind în toate iremediabil fermecătoare. Este eficace, seduce, trişează, se deghizează, făgăduieşte, loveşte, nu sta o clipă, şi, aşa spaimă cum vrea să fie, parcă niciodată Carmen Galin, nu a fost mai frumoasă ca acum, în acea lume nebună... nebună, cotropită de personaje, dar şi de actori îndrăgostiţi de acel fel de nebunie numit joc.
