— Nu demult, un apreciat critic căruia nu-i descoperisem, până acum, o pasiune aparte pentru arta filmului, făcea câteva interesante paralele între literatură şi cinematograf. Spunea dânsul, printre altele, că filmul se apropie cu mult mai multă dezinvoltură de roman decât de piesa de teatru, ceea ce, până la un punct, este adevărat; structura mai liberă, lipsită de canoane a prozei, îngăduind o intervenţie — la rândul ei — mai degajată din povestea cineastului. Replicile «turnate» în spaţii fixe ale piesei un prim contact, să inhibe pe cel venit cu intenţia unei dislocări, fie aceasta şi minimă. În mod paradoxal însă nu ele, replicile, nu dialogul «teatral» se constituie în principal inamic al încercărilor de adaptare cinematografică. Mult iubita lor îndărătnicie era, de fapt, efectul unui proces de mistificare, se transplanta o întreagă ambianţă teatrală, nu numai cohorta cuvintelor, dar cum acestea ne sunt cele mai la îndemână, artileria grea a învinuirilor s-a îndreptat, totdeauna, în primul rând asupra lor. Marile ecranizări după Shakespeare dovedesc că vorbelor... vorbelor... vorbelor, le prieşte ecranul.
Dar să venim mai aproape de zilele noastre. Chiar dintr-o transpunere cinematografică oscilantă, cum este recenta
Premieră, realizată de
Mihai Constantinescu după piesa lui Aurel Baranga «Travesti», se poate observa lesne adevărata stare a aderenţei sau neaderenţei dialogului —gândit pentru teatru — la rosturile ecranului. Ceea ce se spune, ceea ce se aude acolo nu supără. Replicile în cascade, spuma verbală binecunoscută a lui Baranga nu lasă, câtuşi de puţin, impresia că ar turna ele plumb în aripile filmului. Umorul lui
Carmen Stănescu,
Radu Beligan, al lui
Toma Caragiu,
Dem Rădulescu nu are voltajul mai scăzut din cauza pretinsului război dintre cuvinte şi aparatul de filmat. Păcatele filmului, cele care sunt, vin din altă parte. Nu s-a găsit spaţiul cel mai propice circuitului verbal, ping-pong-ului de replici, aşa precum la proiectarea unor clădiri se uită studiul curenţilor care vor traversa acea constructie. lată de ce vorbele — de a căror soartă ne ocupăm — nu se simt nici ca la ele acasă, pe scândura scenei, şi nici nu pot fi convinse că au nimerit într-un lăcaş primitor. De aceea hazul, sclipirea satirei ajung la spectator cu forţele înjumătăţite. Momente care în sala de teatru stârneau aplauze, au devenit secvenţe de film, dar molcome, în ciuda vizibilei agitaţii, a du-te-vino-ului pe care regizorul l-a imprimat personajelor, vrând să dinamizeze, în acest fel, teritoriul cinematografic. Experienţe trecute dovedesc că nu mişcările exterioare, oricât de multe or fi ele, semnează actul de naştere a unui film rupt din lumea teatrului. Cei 12 oameni furioşi discutau înghesuiţi în jurul unei mese, dar undeva se simţea şi apoi se zărea o fereastră, iar prin fereastra aceea — o stradă, iar pe strada aceea — o lume.
