REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Vocația ca strigăt și ca șoaptă


     Granița dintre serios și autoparodie este în aceeestă peliculă atât de subțire, încât adesea devine invizibilă, ilizibilă. Totuși, îmi place să cred că Geo Saizescu turnând Șantaj nu și-a propus să facă un policier de-adevăratelea. În sprijinul acestei afirmații vine răsverificata lui vocație comică (nedezmințită nici aici) și vine rnai ales materia primă din care s-a țesut povestea: niște falsificatori de diplome universitare sunt prinși în lesă și radiografiați. Inșii nu compun o gașcă de găinari de profesie, de șnapani ai arhivelor. Ei își dau aere de atotputernică organizație cu ramificații mondiale, un fel de Mafia menită să terorizeze manechinele de la „Arta modei” ca să le transforme în momeală pentru foști sau viitori ingineri cu pașaport de serviciu, deținători, desigur, ai unor secrete capitale nu chiar pentru soarta bombei cu neutroni, în orice caz pentru un motiv care interesează mapamondul. Șantajistul care ezită în îndeplinirea ordinului de la centru, un centru f.f. îndepărtat, f.f misterios, f.f. necruțător, plătește cu viața: un cadavru în dubița Salvării, un cadavru pe masa de autopsie, un cadavru în patul capitonat cu mătase gălbioară etc. „Centrul” lucrează. Cazul cu acest malefic centru mapamondic nu e ceva nou. Cu excepțiile cunoscute, filmul nostru polițist suferă, cred eu, în ansamblu de ceva care s-ar putea numi megalomanizarea răului sau poate numai mania ridicării unor întâmplări nefaste, de drept comun, la o putere de o imensă forță demonică și internațională, o putere care, în ultimă instanță, depășește sfera credibilității. Mă refer la credibilitatea cinematografică. S-ar putea ca „în viață” astfel de situații să existe, totuși. Problema depășește sfera cronicii de film. N-am nici căderea, nici bibliografia s-o abordez.
     Pornesc, așadar, de la părerea că regizorul-coscenarist și-a tratat subiectuI nu chiar cu ironie voltairiană (domnul François Marie Arouet e prezent în acțiune doar sub formă de bust). O anumită distanțare voioasă se simte (voluntar? involuntar?) chiar în scenele cele mai tari: glasul șantajistului e desigur, în mod voit, caricatura unui glas de șantajist; calmul glacial al „femeii fatale” e, desigur, o poză voit șarjată, căci biata fetișcană nu-i nici Fräulein Doktor, nici vreo Mata-Hari; criminalul proiectează pe un calcan o umbră înspăimântătoare în poziție de tragere (luarea peste picior a unui șablon interbelic); înainte de a-și da duhul victima n-are timp să spună tot, dar pronunță acel cuvânt care urma să deschidă pista etc., etc. Reluarea acestor clișee nu poate fi decât voită și abundența procedeelor clasate, „fumate” ― nu poate trăda, zic eu, decât o intenție de parodie. Însuși cuplul-motor al filmului este în modul cel mai evident, deci dorit, o replică la faimoasa pereche de detectivi imaginată de Conan DoyIe. Replica e, bineînțeles, autohtonizată. (Watson devine Dobrescu, fără să-și piardă naivitatea de discipol urechiat mereu cu tandrețe). Replica nu e numai autohtonizată, dar și modernizată. Sherlock Holmes (păzea Poirot! păzea Maigret! păzea James Bond!) este o femeie. Maiorul Minerva T. n-are, firește, pipă, dar schițează câteva mici excentricități și un fel de a-și domina subalternul (Elementar, dragă Dobrescule!) care reamintesc modelul într-un stil extrem de degajat.
     Ajungând aici, ajungem la coscenaristă, de fapt la autoarea cărții inspiratoare („Omul de la capătul firului”), la Rodica Ojog-Brașoveanu Numele se bucură de multă simpatie în lumea cititorilor de „polițiste”, dar în publicistică e comentat rar și cam din vârful buzelor. Scriitoarea care a debutat în 1971, iar azi are Ia activ douăsprezece volume, fiecare în parte epuizate la câteva ore după apariția în galantar, ar merita, cred eu, o atenție mai specială, cu atât mai mult cu cât autoarea pare a manifesta un acord tacit cu acei care n-o observă. Ea se consideră, se pare, pe deplin răsplătită de efuziunile numeroșilor ei cititori. Tonusul ei cu totul remarcabil e susținut, cred, de lipsa de chin, ba chiar de facilitatea, de iuțimea cu care așterne pe hârtie poveștile construite de ea cu ascuțime, cu o pastă intens colorată și o bună cunoaștere a trucurilor din branșă. O asemenea productivitate (mereu încununată cu „succese de librărie”), o asemenea lipsă de inhibiție în fața hârtiei albe, ar isca unele reticențe, dacă nu am recunoaște că avem de-a face cu un temperament letristic gâlgâitor, cu o stare de hipertensiune naturală. Scriitoarea, cum ar zice unul din personajele sale, „are creierii agili”. Nu-i cazul aici să ne întrebăm dacă e bine sau nu că autoarea își e suficientă sie-însăși, dacă e regretabil că nu aspiră să facă și „altceva”. San Antonio (de care o simt vag marcată atât în ceea ce privește „stilul vertiginos” cât și printr-o reținută voluptate a folosirii argo-ului sau cel puțin a „vorbirii străzii”) a intrat în dicționare și a luat premii necontestate fiindcă a fost San Antonio, iar nu în calitate de Frederic Dard, scriitor incontestabil mai „serios”, dar mai puțin norocos. Dar să lăsăm aceste deplasate comparații și aceste false dileme și să ne întoarcem la Stuart Mill, căci el spunea, dacă nu mă înșel, că modul cel mai fructuos de a servi interesul general e a urmări interesul propriu. Mă refer, desigur, la un interes superior, în cazul de față la vocația polițistă. Autoarea nu-i făcută să dea „Niște țărani” sau „Biblioteca din Alexandria”. Ea e făcută să meargă pe urmele Agathei Christie. Pe drumul ăsta ea merge învârtindu-se, merge cu aplomb, într-o stare de limbuție ageră, merge tachinând cu haz, portretizând cu talent, filându-și deștept propriile creaturi. Să-i dorim ca pe acest drum să întâlnească adeseori și filmul.
     Dar să trecem la filmul Iui Geo Saizescu, unul dintre puținii regizori care n-au făcut naveta prin toate genurile și care flancat de scriitorul favorit (D.R. Popescu) și actorul favorit (Sebastian Papaiani), și-a asumat cu o notabilă consecvență riscul de a supraviețui într-un perimetru cu multe restricții, dar ușor de bagatelizat: comicul. Comicul nesardonic, benign, intens bonom și local, uneori comic burlesc, alteori comic-vodevilesc, cântător. Admirabila lui încăpățânare a fost adeseori și pe drept recompensată.
     Atunci, care e principala obiecție adusă acestui film care are doi protagoniști fermecători: farmec agresiv, pseudoantifeminin (Ileana Stana Ionescu), farmec fals cuminte, expert în meserie (Sebastian Papaiani)? Ce-i reproșăm acestui film din care nu lipsesc vivacitatea, ritmul (montajul Margareta Anescu) și nici replica sfârâitoare, nici „numerele” (vezi vulcanica Tamara Buciuceanu pe rol de Regina Ostrogoților), nici o feminitate fosforescentă, o anatomie care cere întoarcerea la canibalism (Enikö Szilagyi filmată de Nicolae Girardi a la Marilyn Monroe, și îmbrăcată „trăznet” de Lidia Luludis, într-un plan general lung și memorabil, mai ales pentru sexul opus)? Ce-i reproșăm acestui film din care nu lipsesc nici poantele propriu-zise (apariția finală a lui Dem Rădulescu), nici barul cu odalisce, nici personajele derutante (Ioana Bulcă, Silviu Stănculescu), nici pitorescul: pitorescul mizerabilist (sub forma profesorului de matematici (regretatul Tănase Cazimir) plasat într-un decor (Mircea Rîbinschi) de somptuoasă insalubritate; pitorescul crailor cabotini: Octavian Cotescu ― parșivenie și langori de fante autumnal, Ion Besoiu — artist alienat în criza marginalizării amoroase și sociale, Mircea Șeptilici cu o distincție debusolată și desuetă), etc., etc.? Ce-i reproșăm?
     Reproșul pe care I-aș face cineastului se referă la o ezitare fundamentală. Autorul lăudat mai sus tocmai pentru că în mare știe unde să păstorească, de data asta se află într-o stare de transhumanță. Pendulează între canoanele unui gen polițist „pur” (imposibil de a fi luat în serios tale-quale) și „petele de culoare”, culoarea preferată a autorului, culoarea comicului care cu voia sau fără voia dirijorului se difuzează mai mult sau mai puțin în toată țesătura, ducând în final Ia senzația de parodie, ba chiar de autoparodie. Avansând în zig (policier f.f. serios) și în zag (parodia policierului), autorul procedează adeseori ca un portar care-și prinde mingea ca s-o scape din propriile mâini în propria-i plasă. Protagonista, acel „Colombo feminin” pe care-l visa regizorul, este expresia acestei „ezitări fundamentele”. Detectiva noastră nu e, orice s-ar spune, o persoană comună (vrea să se știe că e „domnișoară”, e și maior și profesoară de matematică, dresează papagali și-i botează Keops, etc.). Neasamblate într-un tot verosimil, credibil, detaliile par mai degrabă trăznăi și mai puțin un mecanism omenesc original. Sfiala din compunerea personajului protagonistei (figură, machiaj, costumație ― nici prea băiețoasă, nici prea feminină) exprimă o stare nu de nuanțare, ci mai degrabă de indecizie în alegerea mijloacelor. În ultimă instanță, un mod de a spune adevărul cinematografic (și adevărul propriu-zis) doar pe jumătate, doar pe sfert.
     Geo Saizescu poate cu mult mai mult. Așteptăm cu simpatie să ne confirme convingerile. Sau ― și mai bine — să ni le depășească.
 
(România liberă, 25 februarie 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, ecaterina oproiu, geo saizescu, rodica ojog-brasoveanu, santaj film

Opinii: