La fine de veac XX un gracioso redivivus. Nu un hidalgo al amuzamentului gratuit, ci mai degrabă un shakespearean, totdeauna modern,
fool, bufon incisiv. Sarcastic, demistificator. căruia nu i-au mai fost de ajuns nici scena, nici ecranul și a ambiționat să cucerească și forumul galaxiei Gutenberg. Cărticica de cinci lei, intitulată modest „Scaunul de pânză al actorului”, la prima vedere, s-ar putea să nu îndreptățească afirmația de mai sus. Și totuși, depășind pretextele și fiind atenți la subtext și supratext, la ideea exprimată și la tehnica exprimării... Desprins, desigur din mantaua lui Creangă și Sorescu, prozatorul
Mircea Diaconu aflat la al treilea volum, și-a cristalizat, deja, un stil personal. Actoria, îndeletnicirea sa de căpătâi, l-a ajutat cu siguranță să-și găsească drumul propriu și în literatura. Deși se păstrează permanent în sfera profesiei sale, nu lasă să-i scape raportarea la fenomen. Disponibilitățile ludice îi sporesc forța de a nega așa-zisele „evidențe neconforme cu realitatea”, îi permit chiar se ignore prejudecățile, să se ia de piept cu fetișismul, se demoleze convențiile unanim acceptate, dar contrazise de experiența curente. Persiflarea o flanchează cu o autoironie supralicitată. Subtil maestru al disimulării, schimbă registrele dezinvolt, nu însă și detașat — mască comică acoperă mereu un rictus tragic. Pretinde că nu poate stăpâni, întru totul, cuvintele, dar reușește atât de bine să evoce culoarea unică a trăirilor intense. Se complace în tovărășia efectelor epigramistice, ca brusc să amendeze necruțător stupiditatea, sensul adânc al lipsei de sens. Spirit speculativ, el imprimă revoltei fața de un mărunt aspect reprobabil o pondere de fabulă sociala. E, deopotrivă, epic și liric, narează cu nerv prozaic, pe alocuri chiar frust, dar are și fulgurante revelații poetice de un lirism sublimat ce-i trădează sensibilitatea nativă. Iscă, uneori, o pâclă de poveste apelând la formulele tradiționale ale basmului, reușind astfel să dea greutate adevărurilor rostite cu ton de șaga. Ca punct inițial de zbor și-a fixat copilăria, tărâmul candorii, vârsta căreia îi , datorează capacitatea de a se mira, de a explora necunoscutul, de a raționa. Manifesta o formidabilă acuitate a observației, dar și voluptatea de a cultiva insolitul, tratează lucrurile ca pe obiecte însuflețite și inversează raporturile cauzale; prin metonimie și sinecdoca redimensionează spațiile și timpul, telescopează stări și sentimente într-un elan de înglobare, de autoimplicare care îi este caracteristic. Dincolo de savoarea figurilor retorice, îl descoperi, însă, pe artistul cetățean care aduce în discuție problemele creației, nuanțând noțiunea de responsabilitate într-o profesie în care nu-ți aparții pe de-a întregul, dar ai datoria să-ți speculezi că mai inteligent virtuțile artistice, neabdicând de la prestanțe, de la prestigiul cuvenit, câștigat, apărat. Imposturii și snobismului, incompetentei și ignoranței, lipsei de criterii în sistemul de valori, anomaliilor și superficialității le opune nevoia de frumos, emoția în stare pură, explicând catharsisul în cei mai „terre à terre” termeni. Pledează pentru obligația de a privi adevărul în față și pentru încredere reciprocă. ÎI indignează mediocritatea, automulțumirea, mimetismul, ingratitudinea, reaua credință. Denunță automatismele de gândire și simțire și proclamă râsul ca instanță vindicativă. De fapt, convertește lumea înconjurătoare la jocul său, un joc grav, doar aparent inocent. Înfățișând deschisă o inimă de artist, adică aducând încă o ofrandă „celor ce vin să îi vadă pe actori, îi înțeleg și sunt fericiți”.
