Mediumetrajul, ba nu, filmul lui Corneliu Porumboiu împarte oarecum tematica şi settingul cu universul verişorilor ceva mai titraţi, recte Kassovitz şi Linklater — mă refer aici la filmele de început ale celor doi, iară nu la producţiile recente. Spun oarecum, pentru că personajele de la periferia societăţii, aflate mereu în cumpănă, orbecăind într-un prezent (al cărui viitor nu se prea anunţă nicicum şi al cărui trecut e de-a dreptul bătaie de joc) plat şi rânced (dar care o "ard" la înălţime, sic!) amintesc pe undeva de eroii (!?) din La Haine sau SubUrbia, minus violenţa seacă a francezilor şi minus pre(ten)ţiozitatea aridă a yankeilor. Personajele din Visul lui Liviu, pe care unii dintre noi le cunosc chiar mai mult decât şi-ar dori, dar asta-i altă poveste, sunt extrem de româneşti (e una dintre rarele ocazii când folosesc cuvântul românesc cu mândrie) şi legătura evidentă cu vesticii amintiţi mai sus este că au pierdut partida încă înainte de a intra pe teren. Singurul reproş pe care l-aş aduce junelui Porumboiu este că, la 39 de minute, filmul său pare condensat— story-ul suculent şi naraţiunea fluidă cereau (şi, cred eu, susţineau) un lungmetraj, dar nu-i bai — debutul mult aşteptat se va produce,în câteva săptămâni la Cannes, (încă) un prilej de mândrie perfect justificată. Visul lui Liviu (titlul funcţionează both ways, apropo) este vesel grav şi subtil, acid şi metaforic, e filmul unui talent indiscutabil realizat cu o siguranţă la care colegii de generatie ai regizorului nu pot decât (re-sic!) să viseze. Somn uşor!
