Spectatorii care şi-au dorit o continuare la filmul Declaraţie de dragoste o pot afla în cea mai recentă realizare a Casei de filme unu – Un oaspete la cină. Contrar aşteptărilor, ea nu aparţine aceloraşi realizatori (tandemul Nicolae Corjos – George Şovu a cedat locul lui Mihai Constantinescu şi Ion Bucheru) şi nici nu urmăreşte destinele aceloraşi personaje potrivit practicii aşa numitului „sequel”. Totuşi între cele două filme există multe puncte comune, mai ales în zona dramaturgiei.
Genul: love story cu happy end.
Subiectul: doi tineri se iubesc, dar dragostea lor trebuie să înfrunte prejudecăţile, obtuzitatea, răutatea, uscăciunea sufletească a celor din jur pentru care e de neînţeles că fiul unor oameni aşezaţi se poate îndrăgosti de fiica unui alcoolic (Declaraţie...) sau că fiica unui profesor universitar se poate căsători cu un muncitor fără studii şi fără părinţi (Un oaspete...). Coeziunea cuplului este ameninţată prin existenţa unui al treilea personaj îndrăgostit de partenerul mai pricopsit căruia îi oferă o soluţie de viaţă „mai potrivită” (fiica unor prieteni de familie în Declaraţie..., asistentul universitar în Un oaspete...).
Trama e în mare aceeaşi. Diferă vârsta protagoniştilor care nu mai sunt liceeni în prag de bacalaureat, ci studenţi în prag de viaţă conjugală. Creşterea vârstei sporeşte gravitatea opţiunilor, care de data aceasta se vor a fi definitive, deci şi gravitatea în ton a filmului. Idila face obiectul unei lungi, chiar prea lungi expoziţiuni şi este presărată cu niţel umor (secvenţa căutării prin staţiile de metrou), cu nişte peisaje frumoase (ca într-un film turistic suntem purtaţi de la canalul Dunăre-Marea Neagră la Masa tăcerii) şi cu momente care se vor a fi emoţionante (Ionuţ cu sufletul la gură felicitându-şi fratele după căsătorie). Dar dincolo de idilă răsar semnele de întrebare. Oare există incompatibilităţi sociale capabile să zădărnicească o iubire adevărată? Oare oamenii trebuie judecaţi după aparenţe şi etichetaţi fără a-i cunoaşte? Până la ce punct poate merge imixtiunea părinţilor în viaţa copiilor şi în ce măsură experienţele de viaţă ale adulţilor pot fi însuşite de copiii lor?
Încercând să răspundă la aceste întrebări, realizatorii şi-au propus să facă un film simplu şi luminos, cu un discurs fluent şi fără artificii pretenţioase, cu un aer de prospeţime tinerească generat de prezenţa a doi debutanţi (Ruxandra Bucescu şi Gheorghe Csapo) în rolurile principale, cu o imagine (operator Petre Petrescu) în culori calde, ca şi perpetua primăvară-vară din fundal (să fie oare o metaforă sau o soluţie economică?).
În ciuda intenţiilor lăudabile, filmul are o serie de lacune care nu pot fi trecute cu vederea ca de pildă unidimensionalitatea unor personaje: mama - harpia absolută sau asistentul – prototipul arivistului lipsit de caracter. Sau faptul că anumite situaţii, precum „oboseala” fetei sau gelozia băiatului, rămân doar la nivel declarativ şi nu determină momente conflictuale care ar fi rupt monotonia discursului.
De fapt schematismul este cel care subminează atât povestea cât şi personajele. Ele nu se individualizează nici prin vorbă, nici prin detalii biografice, nici prin gusturi, nici prin manii sau mici slăbiciuni. Doar farmecul personal al unei actriţe nu poate compensa precaritatea datelor personajului pe care îl joacă. Ce ştim de pildă despre Ileana Pandrea? E studentă la arhitectură şi fiică de profesor universitar, îi place Blaga, are o deosebită afecţiune pentru tatăl său şi se află într-un permanent conflict cu mama ei cea rea şi neînţelegătoare. Cam prea puţin.
Monotonia şi lipsa de viaţă autentică decurg şi din alternanţa a două tipuri de secvenţe: cele cu dialog în care interlocutorii sunt filmaţi în plan mediu sau apropiat, drept care ambianţa lipseşte, şi cele fără dialog care sunt de regulă planuri generale în care detaliile nu pot fi percepute.
În concluzie, din mâinile a doi cineaşti cu experienţă ca Ion Bucheru şi Mihai Constantinescu a ieşit un film simplu şi luminos, dar cam găunos.
