Trag nădejde că nici un părinte nu-și va pedepsi copilul pentru cine știe ce năzbâtie, citindu-i vreuna din cronicile la filmul Veronica. Prea ar fi de tot, prea ar semăna a porție dublă de untură de pește. Cât despre copii, am încredere în ei, știu că au treburi mult mai serioase de făcut decât să-și arunce ochii peste rândurile noastre (în cazul în care au trecut de o-i, oi). Ar fi păcat ca neștiinţa unora dintre noi, cei mari, de a ne copilări de tot, să amărască bucuria celor mici, căci lor le este închinat acest muzical numit Veronica. Dacă place și maturilor, cu atât mai bine, dacă nu — nu cred că trebuie să se facă din asta un cap de țară; e timpul să depășim și prejudecata filmelor „pentru toți”. Fellini declara acum câteva zile că filmul la care lucrează în prezent, Amarcord, va purta pe afiș inscripția: „Interzis celor peste 15 ani”. Scurt. Știe el ce știe. Să nu ne ascundem. Și „Micul Prinț” ne-a spus cândva, de la obraz, cum stau lucrurile cu oamenii mari.
E drept, Elisabeta Bostan măgulește orgoliile tuturor copiilor care am fost cândva atunci când ne propune o incursiune în lumea prichindeilor așa cum o văd ei, făcută numai din cioburi, vrejuri colorate și turte dulci, legate strâns cu fire de mătase aruncată de-a rostogolul într-o poiană sau într-o pădure mirobolantă, luată în stăpânire de vedetele fabulelor.
Cei mici urmăresc, desigur, cu sufletul la gură peripețiile fetiței Veronica, „rea și egoistă” (chestia cu „egoismul” în gura unui copil de patru ani rămâne de discutat), care și-a pierdut trăistuța fermecată, dăruită de o zână bună, care în rătăcirile ei face cunoștință cu cumătra vulpe, cu motanul Dănilă etc. Tabăra cealaltă admiră imaginea insolită a animalelor care s-au deghizat parcă în oameni, ceea ce n-au izbutit să ascundă fiind tocmai hazliile lor însemne particulare: de sub cațaveica sau camizolul vulpii răsare o mândrețe de coadă, pălăria florentină se sprijină pe urechile roșcate, motanul cu pricina are, bineînțeles, mustăți de un cot dar și o centură westernistă. Măștile ingenios concepute și realizate (în colaborare cu specialiști de la studioul Mosfilm), un fel de remodelare a trăsăturilor feței, asigură un punct aparte de interes în acest univers al tuturor minunilor. Cu atât mai mult cu cât ele sunt purtate de Vasilica Tastaman, Dem Rădulescu, George Mihăiță. Evoluțiile lor devin, uneori, adevărate monumente de virtuozitate în materie de prefigurare a ceea ce se cheamă a fi vulpe, cotoi sau șoricel. Este greu să reziști seducției zbârnâitoare puse în funcțiune de Vasilica Tastaman care știe o mie și unul de feluri de a ticlui vicleșuguri de captat atenția. Nici autoarea nu a rezistat, drept care „numărul” vulpii apare pe alocuri prea insistent solicitat. Dealtfel, pe parcursul filmului se reliefează și alte secvențe - gigant care au monopolizat resursele de fantezie în dauna altora. Scena șoriceilor care-și fac de cap în absența stăpânului este o dezlănțuire în cascadă de mici gaguri năstrușnice, este cota de vârf a filmului, după care revenirea la realitate se face cam anevoie.
Legile musicalului au fost adaptate cu supleţe la cele ale filmului pentru copii; autorii (și aici trebuie să-I menționăm. desigur, în primul rând, pe compozitorul Temistocle Popa) au intuit acel adevăr potrivit căruia într-un film „cântător” important este nu numai șlagărul, ci sentimentul că muzica apare ca o prelungire a cuvintelor sau, altfel spus, mediul în care acestea se simt mai bine. La toate aceste atuuri se adaugă, desigur, descoperirea Elisabetei Bostan, mogâldeața pe nume Lulu Mihăescu (Veronica) toată numai ochi, pentru care, sunt convinsă, aparatul de filmat nu a fost altceva decât o jucărie fantastică.
Într-un rol mai puțin întins decât ne-am așteptat, Margareta Pâslaru, capul de afiș al distribuției mature, ne-a reamintit cât talent actoricesc nepus la treabă s-a irosit de-a lungul timpului.
Din câteva ticuri nostime și un zâmbet șăgalnic a conturat două personaje, educatoarea cea severă, care nu crede în povești, și Zâna bună. O așteptăm, împreună cu tot alaiul năzdrăvan al Elisabetei Bostan în seria a II-a, Veronica se întoarce, căci Veronica, precum Mary Poppins, și-a propus să nu plece de tot.