Undeva, în Est – un film amânat

     Primul film produs de Studioul Solaris - Undeva, în Est - este semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu şi inspirat de romanul “Feţele tăcerii” de Augustin Buzura. Universul filmului evocă anii de început ai colectivizării păstrând în substanţa lui densitatea şi forţa analitică a prozei scriitorului, de altfel şi colaborator la scenariu. Conflictul între puterea recent instaurată la începutul deceniului şase şi ţăranii unui sat transilvan are drept protagonişti pe activistul Radu, trimis de judeţeana de partid “în misiune” şi “chiaburul” Măgureanu, gospodarul ce refuză egalitarismul importat şi impus cu cruzime de către forţele reunite ale partidului şi securităţii. Prezenţa partizanilor în configuraţia epică impune personajul Sterian, imprevizibil exponent al refuzului exprimat faţă de o ideologie împrumutată. Perfect datat pentru epoca evocată - prin inserţia unor jurnale de actualităţi cu Pauker şt Dej la tribună, reiterând gesturi binecunoscute şi azi, filmul rămâne datat şi pentru epoca realizării sale - prima etapă făra cenzură şi vize ideologice, cu şovăielile, emoţiile şi imposibila detaşare de unele locuri comune, specifice unui nou “debut” artistic, în condiţiile libertăţii de expresie. Într-o structură narativă coerentă, chiar lineară, apar relaţiile umane determinate şt determinante pentru apartenenţa personajelor la credinţe ideologice opuse şi la tipologii umane bine diferenţiate. Fostul muncitor, întâmplător protestatar, ajuns activist (Radu) alternează lozincile fără fond ale unei ideologii primitive cu argumentele forţei armelor pentru a frânge opoziţia faţă de colectivizare, opoziţie ce reprezintă voinţa de a exista cu orice preţ a ţăranului. Rezistenţa armată a partizanilor, intrată din acele timpuri în legendă este justificată nu numai de un anume cod al onoarei, ci şi de o altă faţetă a minciunilor epocii ­promisiunile neacoperite de partenerii unui târg, unde ţara era demult sacrificată. Familia ţărănească (Măgureanu şi cei trei fii) este divizată de idealismul tinerilor, ce vor a fi distruşi de  brutalul aparat de represiune mânuit cu dexteritate de marionete umane cu identităţi monstruos multiplicate. Destinele  individuale sunt laminate de istorie, de o istorie “ieşită din minţi”, într-un proces ce împinge oamenii la soluţii disperate, ce revelează atât adevărata faţă a promiscuităţii instituţionalizate cât şi drumul fără întoarcere al derutei existenţiale. Un loc aparte în spaţiul narativ îl ocupă destinul lui Carol, cel mai mic dintre fiii lui Măgureanu, claustrat voluntar pentru “a ieşi din istorie” Cazul nu este spectaculos sau inedit, soluţia fiind frecvent utilizată în acele timpuri.
     Filmul regizorului Nicolae Mărgineanu are marcată acea omogenitate şi coerenţă vizuală (operator: G. Kosuth) care poate apropia uşor de inima şi înţelegerea spectatorului contemporan. Expresiv în definirea profilurilor umane, cu accente dinamice şi dramatice în planul epic, filmul nu ocoleşte duritatea unor momente de paroxism, proprii realităţilor dureroase ale colectivizării. Nu lipsesc din film sugestiile necesare unei perspective contemporane asupra unor procese atunci doar incipiente: degradarea valorilor satului prin proletarizare (secvenţa sosirii minerilor), metamorfozele panopliei propagandistice (de la pistol la cravată), progresia delaţiunii, acoperirea simbolurilor credinţei de sunetele marşurilor angajate şi sârma ghimpată a noului spaţiu pacificat întru “fericirea poporului”.
     Populat de personaje cu psihologii bine conturate, filmul oferă generos posibilităţile de afirmare interpretativă. Valentin Voicilă (Radu) intuieşte firesc structura morală şi tempe­ramentală a unui activist marcat de falsele valori ce trebuie să le impună, Remus Mărgineanu (bătrânul Măgureanu) este masiv şi autentic în conturarea dramei individului strivit de istorie, Călin Nemeş (Sterian), aflat la un fericit debut cinematografic, conferă prestanţă unui personaj emblematic pentru rezistenţa faţă de importul de ideologie. Tot la ora unui debut reuşit se află şi interpreţii celor trei fii Măgureanu, încă studenţi ai Academiei de Teatru şi Film - Sorin Cociş, Marius Stănescu şi Constantin Florescu. Maria Ploae, Dorel Vişan şi Ion Fiscuteanu definesc cu sensi­bilitate personaje secundare - ­Stanca, Lupşe şi preotul.
     Deşi prin titlu aspiră la o generalizare - Undeva, în Est -, această operă cinematografică rămâne în cadrul specific realităţilor autohtone evocate. Accesibil în expresie, cu unele clişee detectabile şi în dialog, cu unele concesii făcute realismului în defavoarea sugestiei şi anumite inadvertenţe în decor sau costume, filmul lui Nicolae Mărgineanu rămâne important prin curajul abordării unei teme dificile, până acum premise doar în limitele “adevărurilor” oficializate. (Nu este inutil de amintit că scenariul a mai fost propus în urmă cu opt ani, dar totala “libertate de expresie” a cineaştilor a fost invocată de autorităţile culturii şi propagandei pentru a se recomanda autorilor o ecranizare după Slavici.
     Filmul Undeva, în Est rămâne o privire contemporană, generată de proza densă a romanului “Feţele tăcerii”, care, în fond, pune în discuţie raporturile individului cu istoria prin transfigurarea a mii de întâmplări autentice, ­consecinţe ale funcţionării unui mecanism devastator pentru satul românesc. Editat iniţial doar în 6000 de exemplare, romanul lui A. Buzura îşi începe prin ecranizarea lui Nicolae Mărgineanu drumul spre o audienţă mult mai amplă, o audienţă necesară evaluării unui cineast ce a depăşit graniţele unui obsedant prezent.