REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Unde la soare e frig


     De obicei, la „opera prima” un tânăr ține să arate tot ce știe, ce a acumulat în anii de școală și în cei — încă puțini — de viață. Și atunci apar înghesuiala, prolixitatea. Întâia calitate a acestei prime și poetice opere semnate Bogdan Dumitrescu, e simplitatea. Economia de mijloace. Ne-efortul de a lua ochii neofiților și a epata specialiștii. Neostentația e a doua calitate esențială a acestui discurs poetic „sotto voce”, Iimpede, dar nu lipsit de o anume adâncime. Fără retorica faptelor, a sentimentelor, în schimb cu o matură stapânire a fluxului imagine−sunet. Flux astfel dirijat încât conduce spre incantație, spre fior, realizat cu o sensibilitate modernă și cultivată.
     Unde la soare... e mai mult decât un debut reușit, foarte profesional, garantat și de o echipă pe care tânărul s-a bazat cu succes. Filmul denotă limpede credința autorului în forța discursului pur cinematografic, neîndatorat epicii ori dialogului literar, cu o parcimonie a dramaturgiei riscând uneori monotonia, chiar și o oarecare rarefiere a sensurilor ce ne amintește de filmele franceze din noul și mai noul val. Dar poate tocmai aceasta provoacă spectatorului dispoziția de a-și proiecta propriile sentimente, fantezii spre protagoniștii poveștii redusă la trei timpi: 1— apariția fetei în derută existențială la farul singuratic; 2 — înjghebarea dificilă a unei apropieri omenești între cei doi aparținând unor lumi atât de diferite; 3 — prima și uItima lor noapte de dragoste, după care cei doi tineri se pierd la propriu și la figurat unul de celălalt. Identificarea de care vorbeam între spectatori și personaje ne apare asemenea impulsurilor propriei imaginații pe care ți le stimulează pictura non−figurativă sau muzica fără program, coregrafia modernă schițând stări, sugerându-le numai. Cred că aici rezidă, farmecul acestei ― s-o numesc partituri muzicale realizată mai ales în și prin imaginea vizuală, dar și prin ambianța sonoră: vuietul mării în diferite momente când marea e Iiniștită ori, dimpotrivă, așa încât muzica apare pleonastică față de fluxul creat prin dialogul umbrelor și al luminilor, al penumbrelor, alături de țipătul pescărușilor ori de îndepărtatul sunet intermitent al unei sirene. Un montaj elegant, colat pe stări mai mult decât pe acțiune, realizat de Adina Georgescu-Obrocea. Câteva secvențe de început ne amintesc școala italiană a realismului: corturile strânse în mare grabă odată cu vântul stârnit pe plajă ce alungă mașinile nervoase ale tinerilor; cuplul ce se ceartă nu auzim ce-și spun, dar gesturile despărțirii sunt clare; micul punct de descărcare a peștilor, cu forfota obișnuită, apoi mașina ce o ia pe Oana Pellea (personajele nu au nume, ca în romanele Nathaliei Sarraute) și apoi o pierde pe drumul dinspre far: căsuțele dobrogene cu mici garduri și ustensile gospodărești împrăștiate în curți neglijate; încăperea modestă a paznicului de far care o va găzdui pe tânăra rătăcită. Odată cu intrarea în lumea magică a farului se produce o radicală schimbare de optică, pe măsură ce fata, la început indiferentă la tot ce o înconjoară începe să descopere și să se intereseze de acest univers insolit pentru ea și pentru noi. Doru Mitran exploatează cu mult talent contrastele. realizând pe pelicula alb−negru la care s-a oprit inspirat regizorul, efecte de o delicată poezie. O v-ați-ascunselea în acel turn cu 206 trepte, dar nimic dulceag, sentimentaloid, ca-n obișnuitele hârjoane din romanțele flImului românesc.
     Sugestivă imaginea lui ce numară ca pentru el treapta la care ajunge Ea, urcându-i parcă spre suflet Cifrul e simplu, uneori prea simplu, ca în fabulele povestite de tânăr (vaporul eșuat, încercarea de sinucidere a delfinului) interpretate cu multă sobrietate și eleganță de Gheorghe Visu. Filmul se poate citi și la alte nivele, cu metafore ceva mai complicate: „pustiul citadin” ce înaintează spre mare făcând de prisos vechiul far, șapca șoferilor ― joc iritant dar simulând, într-un fel, solidaritatea.
     Ca la un han, spectatorul consumă ce adus de-acasă. Nu vi se pare un gest al creatorului modern pe cât de îndrăzneț, pe atât de generos, de încrezător în publicul său sensibil?
  
(Noul Cinema nr. 1/1992)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, bogdan dumitrescu, bogdan dumitrescu dreyer, cronica de film, unde la soare e frig

Opinii: