Un regizor romantic: Pavel Constantinescu

În rândul documentariştilor de la studioul Al. Sahia, acest regizor plin de elanuri romantice, neîmbătrânit, neblazat, ocupă un loc aparte. I-am văzut de curând ultimul său reportaj A treia Constanţa. L-am regăsit, alături de operatorul Costea lonescu Tonciu, în tot ce avea mai bun, mai pur, mai neîntinat de trecerea anilor. A treia Constanţa este un film făcut cu căldură, cu pasiune, nu numai cu meşteşug. Sigur că experienţa şi-a spus cuvântul. Pavel Constantinescu lucrează azi altfel decât lucra acum câţiva ani. Dar entuziasmul nu s-a pierdut pe drum. Şi tocmai de entuziasm avea nevoie acest reportaj cinematografic dedicat brigăzilor de tineret de pe şantierul Bumbeşti−Livezeni.
Dar creaţia cinematografică a lui Pavel Constantinescu nu poate fi redusă doar la ultimuI film. Fiindcă şi în acest caz am fi nedrepţi cu un autor pentru care reportajuI şi ancheta cinematografică sunt genuri famiIiare. Să ne reamintim filmele sale dedicate Vietnamului. Documentarele închinate vieţii şi luptei pentru supravieţuire a Vietnamului eroic au în ele acel fior tragic pe care numai imaginile autentice ţi-l pot da. Dintre acestea ne-a plăcut cel mai mult filmul intitulat Copilărie furată. Alternanţa fotografiei alb−negru cu cea color, alternanţa imaginilor de zi cu cele de noapte, alternanţa vieţii cu moartea, toate duc la crearea unei intense emoţii în rândurile spectatorilor.
Regizorul Pavel Constantinescu ştie să fie nu numai reporter de actualităţi, ci şi un reporter subtil, un investigator pe peliculă al vestigiilor trecutului îndepărtat. Pledează în acest sens documentarul său intitulat Cântece în lemn. Turlele bisericilor maramureşene, insolite ochiului spectatorului, capătă un farmec nou pe ecran. ReporteruI ştie să fie liric, dar nu desuet, nici lacrimogen. Comentariul muzical este laconic, dar spune destul pe lângă o imagine atotconvingătoare. Poate ca filmul să pară incomplet unui cercetător, dar pentru publicul larg el este accesibiI şi, în sala în care l-am văzut, a trezit ecouri vii. Cunoşteam până acum mănăstirile din NorduI Moldovei, le cunoşteam şi pe cele din Moldova de sus, dar ştiam foarte puţin despre acele stranii biserici lucrate cu migală de meşterii maramureşeni. Dacă ne-ar fi făcut doar acest serviciu de cunoaştere şi filmul lui Pavel Constantinescu şi-ar fi atins scopul. Dar, cum am spus la început, în Cântece în lemn i-am desoperit şi poezia de bună calitate a reporterului activ.
În ultima vreme Pavel Constantinescu a fost preocupat de Hunedoara. De mai bine de doi ani, în tovărăşia aparatului de filmat şi a magnetofonului, a pornit la lucru. Marele combinat siderurgic l-a atras — şi era firesc acest lucru pentru un temperament de reporter care n-are răbdare să stea pe loc — prin tot ceea ce are el majestuos, impunător, dar şi în tot ceea ce are uman, cotidian. Şi dacă documentarul acesta va fi dus la capăt aşa cum a fost început, atunci el va fi marele film al lui Pavel Constantinescu.
Cum să încheiem schiţa noastră de portret? Poate dorindu-i lui Pavel Constantinescu să termine cât mai repede filmul despre Hunedoara pe care să-I confrunte cu spectatorii la faţa locului. Poate exprimându-ne dorinţa să-i vedem mai des numele pe genericele studioului Al. Sahia. Sau poate urându-i să rămână şi pe mai departe acelaşi om integru, cinstit, acelaşi îndrăgostit de adevăr, acelaşi reporter cinematografic al zilelor noastre.