În ultima vreme Televiziunea a devenit un obiect de negociere atât de disputat încât instituția riscă să-și piardă identitatea. Ea are acum aspectul „balconului revoluționar” unde oamenii se înghesuiau să încapă și să pună mâna pe microfon. Bine, o să mi se spună, dar comparația nu se susține, pentru că exista atunci extaz, iar locul lui a fost luat de luciditate – astăzi. Poate, o să răspund, dar extazul aparținea acelei mulțimi ce stătea sub balcon! Ei ieșeau din agonie și traversau starea de beatitudine. Să dai din coate ca să ajungi la microfon nu ține de extaz, ci de dorința de a ieși din anonimat cu orice preț. lată de ce Televiziunea este râvnită, disputată, controversată, declarată malaxor al manipulării. Ecranul acela ne transformă pentru o clipă în personalități. Sau așa își imaginează cei ce apar și vorbesc despre atâtea lucruri interesante și neinteresante la un loc. Am făcut această paranteză pentru că, începând cu '90, au apărut pe post tot felul de oameni care lucrau în Televiziune și care au dorit să se arate. Când pentru un telespectator o crainică este mai importantă decât un realizator doar pentru faptul că apare (uneori în picioare, ca să prezinte mai bine nu numai programul, ci și firma care a asigurat vestimentația!), lucrul pare de înțeles. Au fost și personalități din Televiziune care nu au dorit să apară repede la mult – râvnitul prim-plan cu sărituri la plan mediu, cu alte sărituri la plan general și revenire la prim-plan. Au fost oameni care s-au ridicat deasupra malaxorului. Care nu au avut orgolii mărunte, ci planuri de anvergură. Un astfel de om este Victoria Marinescu. Ea a intuit, inteligent, că în arena Televiziunii locul pus sub reflector, destinat starurilor, este foarte înșelător. Și cât se poate de efemer. Ea nu și-a anunțat proiectele cu mare tam-tam, ci le-a făcut. Într-un fel, Victoria Marinescu a iubit și televiziunea, dar și cinemaul, deopotrivă. Este ce numim noi, poate cu un termen banal de folosire excesivă, pasiune. Da, un producător-redactor-realizator-dialoghist-scenarist. Un om de televiziune. De o tenacitate rar întâlnită. Trecând cu curaj peste momente imposibile. Momente în care alții au clacat. Au abjurat. Sau au abandonat pur și simplu lupta. Vorbim astăzi de cenzură și puțini au simțit cenzura Televiziunii. Să coordonezi serialul de mare anvergură
Lumini și umbre (scris de
Titus Popovici și regizat de
Andrei Blaier) nu a fost un lucru ușor. Se lucra pâna la intrarea în emisie. Se corecta până în ultima clipă. Nici nu mai era vorba de artă, ci de o nebunie, o luptă contra cronometru de a reuși să salvezi ceva, și încă ceva, apoi sentimentul de așteptare și telefonul care suna de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, după terminarea unui episod, direct din cabinetul 1 sau 2. Și nebunia reîncepea. Să aduci în zona televiziunii pe
Tatos, Blaier,
Sergiu Nicolaescu,
Dinu Tănase,
Mircea Mureșan,
Elisabeta Bostan,
Gheorghe Vitanidis,
Mircea Drăgan nu a fost, iarăși, un lucru ușor. Fiindcă producătorul, Victoria Marinescu, a înțeles importanța filmului de televiziune și la televiziune. La fel cum a înțeles și a acționat pentru a iniția colaborări cu televiziuni străine și cu producători importanți (TV 5 Europe, CSM Productions, FR 2, BBC). De multe ori Victoria Marinescu a convins marile televiziuni aproape de una singură. Dând interviuri, demonstrând capacități umane românești (nu numai locații) sau chiar făcând cu degetul celor care priveau cu neîncredere spre Est. lată de ce, în momente când Redacția film putea să dea adevărate pete albe pentru cultura cinematografică punând în valoare definiția filmică a omului nou ― Victoria Marinescu a ecranizat romanul lul Breban, „Francisca” (obținerea acordului scriitorulul a fost aproape o odisee), a relansat documentarul etnografic și de nuanță ecologică, a inițiat emisiuni și filme dedicate unor mari personalități (Corneliu Baba, lon Slavici, Oscar Han), ca să nu mai vorbim despre superbul film
Exercițiu de admirație, un regal oferit de Cioran în fața celor care au reușit (doar ei ne pot spune cum!) să pătrundă în intimitatea celui mai incitant și misterios personaj al secolului XX ― Liiceanu și Chelba. Mereu, Victoria Marinescu a mizat pe realizatori de excepție. Și rezultatul a fost cel scontat. Chiar dacă, uneori, meritul ei a rărnas în umbră. Era un lucru aproape firesc. Opera conta. Și ea s-a numit, pe rând,
Casa dintre câmpuri (Alexandru Tatos),
Domnișoara Christina (
Viorel Sergovici),
Memorialul durerii (Lucia Hossu Longin).
La o analiză atentă, mulți cineaști importanți au privit cu neîncredere producția de film pentru televiziune. Chiar dacă se fac în sistemul cinematografic tot mai puține filme. A fost iarăși nevoie de un efort de a convinge. Mai ales că au apărut alte bariere în locul celor vechi ― o lege a sponsorizării puțin ofertantă actului artistic, deruta unor cineaști, care au abandonat platoul de filmare pentru funcții mai mult sau mai puțin apropiate menirii lor, defularea politică ce a acaparat spații, ore interminabile de emisie și atâtea patimi ― bariere ce trebuiau trecute. Cine să le treacă? Tot Victoria Marinescu, omul antrenat pentru situații imposibile. Și filmul a continuat să se facă la televiziune. A fost adus
Mircea Veroiu pentru un serial.
Malvina Urșianu lucrează un lungmetraj artistic.
Jon Gostin a realizat
Spovedania (Spovedania lui Stavroghin – un capitol din „Demonii” lui Dostoievski), un film incitant, o încercare ambițioasă a unui tânăr ce a debutat spectaculos în lung-metraj cu
Înnebunesc și-mi pare rău, Doina Bunescu a realizat un documentar despre Panait Istrati ―
Anatomia unei iluzii ― o structură filmică deosebită, cuprinzând elemente de ficțiune și documentar într-o demonstrație ce confirmă excelentul ei debut cu un portret cinematografic dedicat lui Mircea Veroiu. Sunt convins că tot Victoria Marinescu va reuși să-i atragă în zona filmului de televiziune și pe
Mircea Daneliuc, și pe
Dan Pița, oferindu-le acestora audiență de care opera lor are atâta nevoie. Sunt deja definitivate proiecte de filme în coproducție ―
Dracula – mit și reatitate, după scenariul Victoriei Marinescu (împreună cu CSM Productions și Canal +) și
Cancoon (în colaborare cu CSM Productions și Canalul M 6 din Franța) ― un serial de șase episoade, în sistemul a ceea ce occidentalii numesc „film de familie”, după scenariul realizat în colaborare de Petre Sălcudeanu și Michel Berny. Tot în pregătire, revine pe micul ecran Viorel Sergovici cu un proiect după proza lui Mircea Eliade –
Șarpele. Se pot scrie multe despre acest om devotat profesiei de teleast. Despre acest om fără de care nu se poate concepe o redacție de film de televiziune. E drept o redacție râvnită. Dar numai în „Iumina reflectoarelor”. Numai în această parte a arenei. Se uită cât de importante sunt totuși culisele. Cât de importantă este totuși o echipă. Și că televiziunea nu înseamnă automat, grație micului ecran și privitorului casnic, o lansare imediată și spectaculoasă . O carieră se face greu. Se rezistă greu. Trebuie să cauți mereu altceva. Există și noțiunea de risc. Și mai există și oameni care duc bătalii pentru ceilalți. Chiar dacă o pot considera pe Victoria Marinescu „un câștigător”, ea a înțeles spusa lui Hemingway: „Câștigătorul nu ia nimic!” Nu ia nimic, afară de niște premii (și în ce o privește, sunt numeroase), dar rămâne un nume respectat în marea familie a cineaștilor. Un nume care a lansat și va continua să lanseze alte nume ce vor transforma televiziunea în cu totul altceva decât un obiect al disputelor în efemera căutare a celebrității. Un nume care nu a rămas în malaxor și nici pradă acestuia. Dacă postrevoluționar noi am produs destui regizori, am neglijat aspectul producătorului, vocație, din păcate, fără tradiție în cinema și nici în televiziune, devenită astăzi fundamentală. Cu aceeași naivitate tratăm și problema distribuitorului, și abia când sălile de cinema vor fi private (ca să nu mai vorbim de posturi de televiziune) vom înțelege că un regizor, oricât de talentat, nu poate exista fără un producător lângă el. Așa cum unui
Pintilie îi asociem numele a doi mari producători ― Karmitz și
Titi Popescu ― filmelor produse de televiziune le asociem numele Victoriei Marinescu, poate nume predestinat succesului. Sigur, malaxorul televizionist nu prea iartă. Obosește, cere un preț poate prea mare, noțiunea de timp de emisie distruge de cele mai multe ori calitatea. Sigur, bani nu prea sunt. Puțini rezistă. Și încă și mai puțini privesc filmul de televiziune drept arta. Dintre aceștia, dintre cei foarte puțini, Victoria Marinescu ar merita să „facă școală”! Nici măcar nu ar fi „un merit”, ci o necesitate.
